COPIII ŞI VIAŢA ASTRALĂ

Voi continua aici, sub forma unui articol, câteva postări de pe facebook – am observat că a atras atenţia şi nu ar fi de loc rău să vă pun şi vouă, aici, ceea ce am început să scriu acolo. Cei care au citit primele două postări pe facebook să citească totuşi de la capăt, căci am mai pus aici câteva idei de susţinere.

Discuţia a pornit pe un grup, cu chestiuni legate de copii care visează sau văd cu ochii liberi ceva de care se sperie. Încercăm să-i liniştim, le inoculăm ideea că nimic nu este adevărat, ei se sperie şi plâng în continuare şi părinţii nu mai ştiu ce să le facă. Nici ei nu-şi pun întrebări sau, dacă şi le pun, concluzia este de cele mai multe ori că este ceva rău, se sperie şi ei la rândul lor, intrând împreună cu copilul într-un cerc vicios pe care doar oboseala îi trece la somn. De multe ori părinţii, dacă primesc răspunsuri echilibrate care nu sunt compatibile cu încredinţările lor, nu primesc explicaţiile, nu încearcă să înţeleagă, dispreţuind sau denigrând. Bine barem că unii spun rugăciuni – deşi alţii îi îndrumă să nu creadă în ele sau în preoţi care ar putea cu o rugăciune special potrivită, să ridice vibraţia întregii familii. Desigur sunt şi cazuri în care mama copilului a apelat la un preot, însă acesta s-a arătat neîncrezător. Mama copilului, femeie inteligentă şi credincioasă, a aprins lumânări în casă şi s-a rugat dânsa, ca din partea preotului... Tot respectul !!!

ACTIVITATEA ASTRALĂ A COPIILOR

Am mai scris câte ceva cu referire la copiii noştri: dincolo de urmaşi ai speciei, ei sunt cei care aduc în viaţa părinţilor şi, concomitent, în viaţa întregii societăţi umane, sarcinile şi continuarea lor în planul familial: se poate urmări articolul mai vechi: “Copiii – adevăraţii învăţători ai omenirii în orice timpuri”   şi pentru cine mai doreşte ceva în plus, este o etichetă întreagă http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/search/label/Copiii%20invatatorii%20omenirii .

Copiii au o sferă a percepţiilor multisenzoriale mult mai dezvoltată decât a părinţilor – din varii motive: corporale şi sociale. Restrângerile funcţionărilor corporale, spre anii maturităţii, aduc în mod natural tot ce ne trebuie pentru ca activităţile noastre să se desfăşoare predominant în planul fizic, dar nu se închid niciodată, pentru ca omul să-şi desfăşoare activităţile având permanent în vedere intuiţiile sale; iar fenomenologia planetară are în vedere, mai mult, din felul în care este creată întruparea planetei, accentuarea acestor intuiţii, clar-intuiţii şi percepţii mental-astrale în anumite perioade planetare (cele mai puternice fiind perioada solstiţiilor, aşa cum am discutat în articolele anterioare, despre Sânziene). 

Însă ceea ce facem noi, oamenii, între noi, ca urmare a egoismului nostru, a intereselor individuale şi de grup restrâns, merge dincolo de orânduiala dumnezeiească: ne obligăm reciproc să ne descurajăm, şi apoi să ne pierdem intuiţiile, clar-intuiţiile şi clar-simţurile, iar despre aceste aspecte am discutat de nenumărate ori, astfel încât doar să amintim acum groaza, fricile care ni se incumbă permanent cu privirea la lumea nevăzutelor, deşi este tot lumea lui Dumnezeu, despre care ne amintim într-una spunând Crezul...

În prima parte a vieţii noastre: viaţa intrauterină, capacităţile multisenzoriale sunt predominante, iar cele fizice – în special auzul, mirosul, gustul şi simţul tactil – ne croiesc dimensiunile unei anumite lumi, pe care ne vom sprijini, intuitiv, după naştere. 

Imediat după naştere, capacităţile senzoriale fizice încep să prindă avânt, iar până în jurul vârstei de 6-7 ani ele fac parte integrantă din viaţa noastră, chiar dacă societatea ne pare a nu avea de loc cunoştinţă de astfel de percepţii. La maturitate însă cultivarea vieţii fizice şi dispreţul incumbat de oficialii laici şi religioşi (nu toţi, e drept, îmi cer scuze!) ne depărtează concret de naturalul propriei noastre vieţi şi, chiar dacă am auzit sau chiar am perceput multe lucruri până atunci, ele sunt alungate într-un colţ îndepărtat, de frica dispreţului societăţii...

Şi tot la fel procedăm cu copiii noştri.

Până la un punct.

Căci trăim acum perioada în care corporalitatea noastră, de o complexitate uluitoare şi funcţionând pe baza unor principii cu totul speciale, în funcţie de vibraţiile universului din jurul nostru, încep din nou să se dezvolte, treptat şi repede. Mai discutăm despre acest aspect – acum să mergem mai departe.

Până spre 12 ani, copiii au toate plexurile, de toate felurile, deschise (am discutat pe îndelete la confuziile privind vampirismul energetic), pentru a susţine creşterea întregului sistem corporal; în plus, ei nu au inhibiţiile formate de societate, de încredinţările adulţilor. Preiau din subconştientul tuturor celor din jur toate formele de încredinţare, de atitudine interioară şi exterioară, frici, controverse între ceea ce le spun părinţii educându-i şi ceea ce "prind" din jur (rude, vecini, prieteni ai lor): chestiuni exact opuse, după încredinţările fiecăruia, dezorientante pentru copiii care îşi trăiesc perioada lor de adaptare la noua lume în care au venit. Cu toţii suntem purtători, în câmpurile corpurilor noastre, de amprente ale lumii în care trăim, de aproape sau de departe, dar nu ştim ce, şi cât se reflectă în sufletul copiilor noştri. 

Fiind deosebit de sensibili şi simţind fricile ca emoţional negativ ale părinţilor (bărbaţii nu le exprimă - dar le au şi dânşii din plin) ei manifestă imediat acelaşi fel de emoţii negative: frică, plâns - de câte ori nu am simţit noi, adulţii, acel plâns interior de credeam că o să ni se rupă inima???... 

Toate se "sparg" în capul copiilor. Şi nu ştim de ce plâng, de ce se inhibă deja singuri simţind amplificări din partea părinţilor... panici că nu ştiu "ce are copilu' "... Uite ce are copilul: toate cele care le avem noi, adulţii şi nu ne spune nimeni că trebuie să ni le rezolvăm: ar trebui să fim conştienţi încă înainte de concepţia copilului că multe aspecte de viaţă le avem noi înşine nerezolvate, în lupta pentru a ne croi o meserie, o familie, de a ne zbate în familiile necunoascătoare şi ele, sau în mijloace de transport, sau în magazine, etc. Desigur ar fi multe de spus, dar această idee cred că aţi prins-o şi o veţi analiza. 

COPIII ŞI VISELE (ACTIVITATEA ASTRALĂ)

În virtutea anatomiei sistemului nostru corporal cu care începem destinul nostru fizic, copiii “visează” mult mai mult decât adulţii. Această anatomie, structuralitate şi funcţionarea ei complexă poate fi urmărită în studiul “Plexuri ale corpurilor fluidice (1)”  . 

Pe scurt, structura şi funcţionarea corpurilor noastre fluidice permit o energizare mult mai puternică a sistemului nostru corporal în primii ani ai vieţii (până la cca.12 ani), de aceea şi fenomenologia aferentă acestei perioade este deosebită de aceea a adultului. De aceea nu numai percepţiile lor multisenzoriale sunt mult mai dezvoltate, aşa cum arătam la început, dar şi cele legate de viaţa astrală au particularităţi cu totul speciale. Somnul copiilor este mult mai profund şi de mai lungă durată, iar în toată această perioadă spiritul întrupat face deplasări astrale de mult mai lungă durată decât adulţii, ajutat fiind de corpul astral (corpul cu care se face deplasarea, călătoria astrală) care are parte de energizări mult mai profunde şi bogate comparativ cu corpul astral al adultului. 

De cele mai multe ori copiii dorm cu ochii deschişi – de altfel ştiu bine că şi unii adulţi păstrează inconştient acest fel de relaxare organică. Dar pentru părinţii care au primul lor copil, şi nici nu prea sunt obişnuiţi să fie deschişi şi comunicativi cu familiile lor de naştere unde există şi experienţă mai mare, nu cunosc fenomenul şi au impresia că copilaşul este treaz, dar “paralizat” de frică dacă mai şi vorbeşte în somn cu atitudine de frică. 

În paranteză fie spus, în cazul celor care fac meditaţie, unii încep meditaţia cu ochii închişi (pentru a nu fi perturbaţi de lumină şi de lumea exterioară, pentru o mai bună concentrare personală) dar pe parcursul desfăşurării vizualizărilor (în meditaţii active, “ţintite”) ochii li se deschid inconştient, automat (şi eu „păţesc” acelaşi lucru). 

Ceea ce este necesar a fi discutat se leagă de două aspecte:

1. Copiii văd (aud, simt, miros) şi în lumea „văzutelor” – cum o numim noi, dar şi în lumea „nevăzutelor” – nevăzute, nepercepute la modul general, tot cum numim noi: este lumea eteric-astrală, unde percepţiile astrale cuprind şi pe cele eterice (nu avem senzori la corpul dublu-eteric, dar cele care ţin de corpul dublu-eteric pot fi percepute cu sensorii corpului astral şi ai corpului mental); iar totalitatea percepţiilor astrale (cu senzorii corpului astral) sunt întărite pe distanţe scurte de senzorii corpului mental. Corpul astral se poate deplasa pe distanţe lungi (acoperind orice distanţe din galaxie), în timp ce corpul mental (care este un corp fix) este extrem de puternic pe distanţe scurte (de regulă în sistemul stelar din care face parte şi Soarele). Percepţiile copiilor sunt mult mai puternice, având toate corpurile cu vibraţie foarte înaltă, de aceea somnul le este foarte lung şi mult mai profund decât cel al adulţilor. 

Din cel puţin toate aceste motive, copiii au o legătură mult mai puternică decât adulţii cu lumea astrală. 

După vârsta de 12-15 ani, când o parte din plexurile corpurilor fluidice se închid în mod natural (aici nu are societatea restrictivă nici o vină), are loc o îndepărtare parţială de lumea astrală, socotită de entităţile coordonatoare ale evoluţiilor noastre la proporţia optimă pentru concentrarea atenţiei asupra sarcinilor de natură fizică, cu corpul fizic: doar ajutat de corpul astral şi de corpul mental. Dar pentru ca un asemenea ajutor să fie optim folosit de om, era necesară păstrarea, ca înclinaţii de întărit şi nu de distrus, a intuiţiilor omeneşti: nu numai din lumea fizică, ci în mod egal din lumea astrală. 

Atâta doar că noi am fost depărtaţi, în societatea noastră, de o asemenea temă de viaţă: aceea a intuiţiilor legate de lumea astrală. Poveştile, legendele, miturile – atât cât au mai rămas – le considerăm ale copiilor, mai mici sau mai mari: au decretat conducerile societăţii noastre, pe care omenirea şi le-a însuşit vrând-nevrând. 

2. Aşa ajung părinţii, într-un cerc vicios (aşa am fost crescut – aşa îmi cresc copilul !) să citească poveşti copiilor şi, dacă copiii dovedesc a avea viziuni ce par a fi desprinse din rândul poveştilor, înseamnă că nimic nu poate fi adevărat: nici basmele, nici ceea ce povestesc copiii, sau desenează pe unde apucă. Primul meu desen, prin care încercam să spun ceva, a fost pe perete cu rujul mamei, pentru care am încălţat o bătăiţă ce mi-a tăiat orice chef de a repeta pe viitor!...

Degeaba baţi copilul – el încearcă întotdeauna să-ţi spună ceva, adultule necredincios!!!...

Desigur, lucrurile sunt mult mai complexe decât atât, şi în studiile despre Sisteme Spirituale am căutat să descriu cât mai amplu faptul că o întrupare nu se limitează la viaţa noastră fizică: 

1. Ea începe cu mult înainte de naştere (naştere care va fi moment de întrupare cu corp fizic) prin trăiri prin corpurile spirituale proprii, create în principal de îngerii noştri deasupra mamei chiar în momentul naşterii ei personale, a mamei care va avea copii;

2. Dacă femeia concepe copilul său, urmează trăiri prin corpul fizic; este singurul mod de viaţă pe care azi îl conştientizează cea mai mare parte dintre oamenii;

3. După terminarea destinului fizic, adică după deces, urmează o continuare a vieţii, a destinului total de întrupare, în calitate de entitate astrală. 

Am făcut aici o asemenea expunere ca să înţelegem că în primii ani de viaţă fizică suntem mult mai apropiaţi de viaţa din lumea “văzutelor”, iar basmele, poveştile le întăresc copiilor încredinţarea că ceea ce văd şi aud este cât se poate de real... Ar trebui să nu uităm faptul că poveştile, basmele, miturile, legendele formează o bună parte a tradiţiilor strămoşeşti, prin care s-au păstrat cunoaşterile clare, extinse, ale străbunilor noştri, universale în cel mai profund sens al cuvântului. 

Faptul că nu ne amintim nici întrupări anterioare, nici măcar trăirile prin corpuri spirituale din întruparea aflată în curs de derulare, se datorează:

1. Diferenţei mari de vibraţie între corpul fizic şi celelalte corpuri care păstrează, la un nivel foarte înalt de vibraţie, conştienţa parţială a spiritului care se bazează pe memoriile sale eterne. De aceea, datorită vibraţiei înalte a corpului astral şi ale celorlalte corpuri ajutătoare, în călătoriile astrale, detaşaţi de corpul fizic cu vibraţie naturală foarte joasă faţă de corpul astral, putem să ne amintim secvenţe sau chiar vieţi întregi anterioare. Dacă omul este de regulă echilibrat sau vibraţia sa este destul de ridicată în corpul fizic şi dublu-eteric, el îşi poate aminti vieţile anterioare şi le poate urmări direct prin corpul mental: dar pentru aceasta este necesar să încheiat multe din sarcinile sale fizice în această perioadă, pentru a nu fi sustras în activităţile sale astrale şi mentale de către cele din viaţa fizică. 

Pe de altă parte, vibraţia planetei este în permanentă creştere, ceea ce ne ajută în mod natural la creşterea vibraţiei noastre personale, ceea ce conduce la acceptarea extinderii cunoaşterii şi a meditaţiilor active (care urmăresc cunoaşterea dincolo de relaxarea după complexităţile zilei): toate contribuie la recuperarea amintirilor noastre şi pe cale astrală: prin călătorii astrale conştiente, şi pe cale mentală: la început prin acceptarea fără teamă sau prejudecăţi a celor spontane, apoi prin folosirea conştientă a corpului mental pentru cercetarea aspectelor vieţii în curs şi a celor anterioare, pentru cercetarea universului: din propriile amintiri: şi ele intră în categoria vieţilor anterioare şi pământene, dar şi a amintirilor pe care le aveam înainte de intrarea în ciclul de vieţi pământene. 

2. Indiferent de vibraţiile corpurilor, experienţa noastră este încă redusă: experienţa de relaxare, de răbdare, concentrare, de accesare astfel chiar în cazul meditaţiilor curente, determinând greutăţi în cercetare. Nu de puţine ori, prejudecăţile au un rol împovărător, dar şi impulsionant pentru cei hotărâţi să cunoască detalii lămuritoare: să-şi corecteze încredinţările, să-şi asume întrebări puse celor care dovedesc experienţă şi doresc să o împărtăşească altruist celor ce o necesită. 

Tocmai de aceea este mult mai greu deocamdată multora dintre cei ce au asemenea căutări să-şi amintească aspecte directe din vieţile anterioare şi din trăirile prin corpurile spirituale, cu care ne-am început destinul în curs. 

Pe de altă parte copiii o au – şi tocmai de aceea am prelungit cu atâtea explicaţii expunerile. Ei sunt mult mai aproape de perioada trăirilor prin corpurile spirituale cu vibraţie foarte înaltă, sunt mult mai obişnuiţi cu călătoriile astrale de lungă durată, spre deosebire de părinţii care au abandonat de foarte mulţi ani drumul conştientizărilor astrale. Ei nu găsesc în starea de trezie înţelegeri familiale care să le explice legăturile cu lumea fizică – prea puţini părinţi azi sunt căutători fervenţi şi pentru ei personal, şi pentru a fi în stare să colaboreze efectiv cu copiii lor: pentru ca măcar ei să nu piardă beneficiul cunoaşterilor echilibrate, moderate, aplicate în viaţa curentă, să nu dispreţuiască pe cei ce nu ştiu, şi nici să nu se dezechilibreze dacă află despre dispreţul societăţii care încă mai împinge omenirea spre abandonarea unor asemenea cunoaşteri şi posibilităţi de lărgire a lor. 

O altă sferă de discuţii este cea legată nu numai de entităţile astrale pe care copiii le percep mai repede şi mai mult decât adulţii, ci şi de amprentele din câmpurile planetare şi chiar câmpurile în sine: ambele fiind elemente de sperietură pentru copii – dar şi pentru adulţi, mai ales în perioadele cu vibraţii planetare puternice şi înalte, şi încă şi mai mult în perioadele în care ritmurile personale se întăresc prin rezonanţă cu cele planetare. Mulţi oameni peeceptivi sunt încredinţaţi că au boli care se manifestă în fel şi chip: văd ninsori în plină vară, aud sunete care nu pot proveni de la nici o sursă fizică din jur, văd entităţi şi forme răsucite care se asociază imediat cu negativităţi răspândite de milenii de tot felul de societăţi umane, etc. 

Despre entităţi am discutat şi vom discuta în continuare pe larg: entităţi perceptibile în planul nostru de viaţă şi entităţi care fac parte din verticala spirituală coordonatoare a evoluţiilor noastre. Dar despre amprentare nu am discutat totuşi prea mult – însă avem în vedere să o facem în viitor. Şi despre dezamprentare. 

Iar cu astfel de amprente ne confruntăm nu numai în călătoriile noastre astrale conştiente sau spontane, ci şi în viaţa curentă: le simţim ca o îngreunare a vieţii şi folosim diverse metode prin care „uşurăm” totul, cu frică de cele mai multe ori, fără să ştim că de fapt este ca şi cum am şterge un geam cu o mână şi ne sprijinim cu cealaltă mână pe locul curăţat: peste care se vor depune mai departe altele din trăirile familiale, şi aşa o luăm de la capăt – în loc să o facem cu încredere, cu nădejde că se rezolvă ceva acolo. Să nu ne fie teamă că ar fi acolo demoni şi alte negativităţi care ar urmări să ne facă rău. Nu este decât necunoaşterea noastră şi închiderea noastră sufletească, cu spaimă dar şi cu încredinţări de pedepse divine dacă am dori să cercetăm: aspect care nu este câtuşi de puţin adevărat. 

Copiii le percep în primul rând, căci simt de la părinţii care îi spală că „aia” nu e bună, e rea, e „Cîîhh!!!” Desigur, asta nu înseamnă să nu ne spălăm, curăţăm, dar la fel ar fi bine să putem să ne învăţăm copiii că asemenea amprente, distorsionate şi ca imagine, şi ca sunet (bizare toate, nu le vedem/auzim în viaţa curentă) nu ne fac rău, dar mai mult: le putem împrăştia iute râzând zglobiu!!! Sau clinchetind nişte clopoţei, aprinzând o lumânare şi fluturând mânuţele în toate direcţiile!!! Gataaaa !! au fugit?? Daaaa... au fugit !!!

Activitatea astrală a copiilor este foarte intensă în primii 3 ani de la naştere, când ea se concentrează în primul rând la sistemul stelar (Soarele şi planetele sale) şi apoi la Pământ. După 3 ani ei se familiarizează cu lumea fizică şi încep să perceapă ceea ce este foarte apropiat de lumea fizică, în directă legătură cu ea. Încep să reacţioneze la oamenii din jur şi la anumite aspecte ale câmpurilor apropiate lor. Se formează reţinerea, teama, se ascund după fusta mamei, iar mama este necesar să fie în stare să-l liniştească, nu să plesnească copilul care este perceput ca nesociabil. Fiecare dintre noi trebuie să se adapteze tuturor planurilor la un loc: copiii sunt mai puternic îndepărtaţi de planurile astrale azi, din cauza tehnologiilor care le atrag atenţia mai puternic decât orice altceva, iar părinţii sunt mulţumiţi că nu mai sunt deranjaţi de copilul care mânuieşte de zor o tabletă sau un telefon... Şi astfel rămân reacţiile de respingere ale copilului faţă de lumea realităţilor convergente în care trăieşte, mai puternice sau mai slabe în funcţie de experienţa spiritului şi de sensibilităţile proprii, date de corpurile sale şi de mediul în care trăieşte: care sunt durabile pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă din aceleaşi considerente. Iar adaptarea la situaţiile lumii în care trăieşte va rămâne cu astfel de amprente asupra caracterului său, de care cu greu, prin experienţe multe mai mult sau mai puţin negative, va putea scăpa de ele – şi de cele mai multe ori nu numai pe parcursul vieţii în curs. 

De aceea ceea ce poate face un părinte pentru copilul său, aşa cum am mai scris la început, este să treacă peste fricile şi îngrijorările lui, fără însă a pierde din vedere să rămână concentrat, mobilizat. Frica pentru copil este prima formă de atenţionare şi de lucrare pe care ne-o aduc copiii în lume, chiar dacă pe loc este neintenţionat: este foarte importantă ideea de a face diferenţa dintre:

– atenţionarea emoţionalului care este croit să ofere impulsuri, pe care corpul mental le transmite corpului fizic: sub forma de asocieri rapide cu forme cunoscute din mediul înconjurător;

– şi acţiunile menite să contracareze o primejdie potenţială.

Ceea ce noi, adulţii facem fără să ne dăm seama la început, din lipsă de experienţă, este să dăm drumul simultan la toate forţele spirituale, pe care suntem obişnuiţi să le folosim în orice situaţie pământeană şi nu numai – intuind vag şi alte forme din experienţa eternă a spiritelor. Mai ales când societatea nu vrea să ne înveţe, şi nici nu ne lasă să învăţăm în mod deschis, mai mult: speculând panica, buimăceala care persistă destrugându-ne organismul şi obligându-ne astfel se devenim treptat sclavii terapiilor şi terapeuţilor rapace. 

Nu în ultimul rând, ştiind toate acestea, învăţăm de la copiii noştri, cu asemenea prilejuri, să nu mai urâm, să nu dispreţuim, să nu dorim răul drept revanşă, ci să ne folosim echilibrat forţele pentru a căuta în continuare soluţii, cunoaşteri, înţelegeri profunde ale realităţii lumii în care suntem întrupaţi. Aşadar primul lucru pe care ar trebui să-l facem este să ameliorăm situaţia, discutând cu copilul, dacă putem (în funcţie de vârstă). 

Dacă copilul este foarte mic, să ne desfacem simţirile şi gândirile în două mari ramuri – pe rând cu răbdare pentru noi înşine, ştiind că facem un bine copilului, dar şi nouă înşine, şi celor din jur: căci nu ştim cât de mult rău facem împrăştiind în jur radiaţiile fricilor, panicilor noastre: 

1. Să ne liniştim sufletul cu încredere că oricând, şi de oriunde poate veni o idee salvatoare şi un ajutor: ajutor văzut nu numai ca încetarea manifestărilor – aşa cum ne dorim, a efectelor celor ce se petrec, dar şi ajutor privind modalităţi de descoperire a cauzelor şi de corectare a lucrurilor direct de la sursă;

2. Să folosim toate metodele cunoscute din experienţa personală şi populară: 

– aprindem lumânare – nu numai lumina electrică, căci lumânarea ridică vibraţia locului; nu degeaba cei care fac meditaţie, în funcţie de posibilităţile materiale, aprind mai multe pastile-lumânari sau pahare-lumânări; indiferent de situaţie, focul rămâne „sacru” – acel tip de sacralitate pe care noi îl înţelegem azi foarte greu, din nefericire;

– fumegaţii cu tămâie sau smirnă: necolorată, atenţie, cât mai naturală posibil: focul purificator, alături de tămâie sau smirnă (înclin să folosesc smirnă, mai greu se poate industrializa sau contraface) aduc în mod natural vibraţii înalte;

– muzică foarte lină, de meditaţie, dar înainte de a da drumul la muzică, folosiţi clopoţei cu sunete foarte înalte: clopoţeii de vânt chinezeşti sunt cei mai buni în asemenea situaţii (e bine să-i folosim cât mai des, în orice casă, cu sau fără copii sau situaţii inedite – e sănătos pentru toată lumea). 

Pe acest fond cu vibraţie înălţată, rugăciunea spusă fără teamă şi cu nădejdea ajutorului divin contează foarte mult: ajutorul este deja în funcţiune din partea îngerilor ajutători, iar nădejdea părinţilor este cât se poate de benefică. Şi nu ştim cât de importantă poate să fie şi rugăciunea de tată!! De-ar şti şi bărbaţii acest lucru... De obicei, la greu spunem rugăciuni cu spaimă, cu panică, cu durere – copiii rezonează cu toate la un loc, noi credem că o aude numai Dumnezeu, dar totul este preluat de către copil: şi amplitudinea credinţei în dumnezeire, dar şi frica din sufletul părinţilor. 

Dacă considerăm că este necesară prezenţa unui medic, până ce ajunge dânsul la domiciliu este bine să facem câte puţin din toate – şi pentru liniştirea noastră, şi a copilului, care va fi antrenat de liniştirea noastră, de clopoţei, de muzică; în plus se „sparg” toate amprentele din toată casa. 

De modul în care reacţionăm în faţa copiilor se vor forma atracţiile şi respingerile întrupatului faţă de lumea fizică, ceea ce va influenţa mult modul în care el îşi va desfăşura sarcinile de-a lungul întregului destin. Să nu uităm că orice copil, la orice vârstă, simte şi preia atitudinile celor din jur: şi nu numai cele exteriorizate, ci şi cele interioare, ascunse sau rejectate de părinţi ca urmare a educaţiei primite. 

Să înţelegem că această activitate, directă sau intuită cu seninătate sufletească, rămâne o sarcină umană: păstrarea unei legături corecte, modeste şi echilibrate – dar hotărâte, de legătură cu viaţa astrală. Un dialog corect şi avansat pe măsura descoperirii unor alte aspecte este benefic şi pentru părinţi şi pentru copiii lor. Un asemenea dialog va spori pe măsura avansării spre maturitate şi va pregăti omul pentru schimbările ce vor veni în societatea umană. 

Cu cât vom face noi înşine eforturi de echilibrare, de găsire a unor mereu noi modalităţi de împăcare personală cu îngustimea artificială a societăţii, ascunsă în mod pervers în spatele fluturării binelui personal exclusiv material, cu atât vom putea înţelege mai bine, mai profund derularea vieţilor noastre. 

Pe măsură ce se poate comunica cu copilul care creşte, el trebuie să fie permanent implicat în viaţa familiei sale, o familie care se poate corecta din mers. Copilul intuieşte, apoi vede, înţelege direct cum părinţii săi fac exact ceea ce interzic copilului lor. Azi, într-o societate ce musteşte de inteligenţă (folosită pozitiv sau negativ, moral sau imoral – tot inteligenţă este) copilul se va învăţa repejor să caute motivaţii şi apoi strategii de descărcare pe furiş a energiilor în mediul înconjurător, atunci când societatea îi impune doar un anume fel de manifestare – cel fizic, şi acela foarte limitat: cel mai nesănătos mod de a „creşte”, de a „educa” copiii. 

În mod normal viaţa astrală îl va atrage până în jurul vârstei de 6-8 ani, după care orientarea dârză a părinţilor şi puterea educaţiei impuse de şcoală vor forma obligaţiile curente care vor continua să-l depărteze pe orice copil de viaţa astrală: pe care o uită, rămânând cu urme consistente uneori din ea, dar ascunzând totul pentru a evita sarcasmul, dispreţul celor din jur: cu suferinţe interioare enorme pe care nu le va putea explica nicicărui doctor...

Desigur, creşte vibraţia medie planetară, ceea ce determină schimbări corporale subtile, energizări puternice: depinde mai departe de deschiderea spirituală a părinţilor de a accepta capacităţile copiilor şi de a-i învăţa să-şi echilibreze exprimările, căutând să nu-şi reprime simţirile. Din fericire, cunoştinţele de natură metafizică au crescut mult – şi vor creşte puternic în continuare, determinând o diminuare a dispreţului, o creştere semnificativă a preţuirii şi formarea de meserii curente bazate pe multisenzorial. 

Rămâne numai să reflectăm la toate acestea...