TRADIŢII FUNDAMENTALE: GENERALITĂŢI (2)

De la deschiderile despre care discutam în prima parte – Generalităţi (1): către ce ne îndreptăm de fapt? Căci este cât se poate de clar că asemenea deschideri spirituale, ale unor capacităţi omeneşti incredibile pentru mulţi dintre noi, nu sunt ţelul final. Tradiţiile ne-au păstrat cunoaşteri şi ne deschid calea către alte cunoaşteri noi şi profunde, ne-au însoţit pentru ca acum să ne întărească în încrederea în noi înşine şi în Făuritorii Lumii. 

Pentru ca noi SĂ NE REÎNTOARCEM ÎN FINAL CĂTRE NOI ÎNŞINE ŞI CĂTRE EI. 

Lumea trebuie să cunoască ceea ce a uitat sau a fost obligată să îndepărteze din cunoaşterea sa obişnuită din vremuri de mult apuse. Astfel ea va fi pregătită pentru vremurile care vor veni – chiar dacă acum, la începutul revenirilor, totul se face într-un mod mai mult sau mai puţin conştient. Dacă toate vor fi explicate păstrând o manieră profundă, cu clare direcţionări în viaţa proprie a fiecărui om şi tuturor oamenilor la un loc, oamenii se vor descoperi pe ei înşişi: se vor încredinţa că au avut o viaţă şi o activitate obişnuită elevată, curată, concretă, curentă, din care s-au format sâmburii tradiţiilor pretutindeni, în toate popoarele lumii. Care activitate a rămas apoi ca o amintire, apoi clar-intuiţii, apoi doar intuiţii prin care să accepte cele spuse de cei care au păstrat şi dezvoltat cunoaşterea străveche. 

Desigur, se pot pune multe întrebări pe marginea celor expuse în prima parte a acestor idei principale despre tradiţia fundamentală: o tradiţie care este în felul ei comună întregii umanităţi, indiferent de rasă sau popor de pe oricare continent, dincolo de rutina lumii. Exprimările au doar accente locale, dar toate aduc în faţă fenomenologia a cărei esenţă se transmite şi formează la un moment dat înţelegerea ei generală. Este trăirea multiplă, complexă a spiritelor umane, oriunde s-ar întrupa pe Pământ: nu numai trăirea fizică ale cărei limite devin astfel evidente. Asemenea trăiri umane, de multe feluri, au fost specifice unor îndelungi perioade de trăire umană, numite în fel şi chip, după cum fiecare popor şi-a format încredinţările. Dar descoperim legături profunde între asemenea încredinţări, care ne conduc la înţelegerea unei forme generalizate de trăire umană pretutindeni pe Pământ, din care toate au pornit. 

A fost epoca de aur (exprimare conform tradiţiei eline), sau Krita-Yuga (conform tradiţiei vedice) sau raiul: epoca mentală a omenirii, înainte de ultima glaciaţiune, epoca trăirilor preponderent mental-astrale pentru întreaga omenire, a creaţiei materiale mentale. O epocă care poate fi percepută în epoca contemporană prin observare mentală retrocognoscibilă: adică vizualizarea mentală a trecutului îndepărtat al omenirii. Numai astfel poate fi cunoscută azi, căci nu a mai rămas de la acea formă de civilizaţie umană nici un fel de urme materiale. Cele descoperite prin săpături arheologice cu vechimi mai mari de 11-12.000 de ani nu sunt decât vestigii ale unor subspecii ale speciei umane, cu corporalitate folosită de spirite aflate în alte feluri de evoluţii, de regulă evoluţii preliminare  pe Pământ, care şi-au încheiat trăirile pământene şi nu mai evoluează în acest fel, acum, aici. Grupuri de spirite în evoluţii preliminare au existat întotdeauna pe Pământ, dinainte de evoluţiile spiritelor umane. 

A fost epoca de argint (exprimare conform tradiţiei eline), sau Treta-Yuga (conform tradiţiei vedice) sau epoca Moşilor în limbajul de azi (a Bătrânilor, Patriarhilor, Vracilor, Şamanilor): epoca îndrumătorilor nemuritori ai omenirii (nemuritori la propriu, nu ca importanţă rămasă în memoria umanităţii – deşi sunt şi ei muritori, dar destinele lor sunt tot atât de lungi cât tot timpul omenirii de la ultima glaciaţiune până dincolo de vremea revenirii lor în viitor, în mijlocul oamenilor). A fost epoca rămasă doar a clarviziunii şi, treptat, a clar-intuiţiilor oamenilor de pretutindeni; epoca trăirilor fizice de înaltă elevare, cu clarificare proprie astrală şi mentală, cunoscând bine efectele fiecărei activităţi şi punând imediat corecţii în timpul propriei generaţii şi al generaţiei copiilor lor; epoca răbdării şi echilibrului emoţional, a înţelegerilor profunde ale trecutului, prezentului lor şi viitorului omenirii: de către absolut orice om de pe Pământ. Cu adaptări la schimbările care aveau loc permanent, îndrumate de Moşi şi bine înţelese de fiecare om, de fiecare popor în parte pentru sine şi cu cunoaştere amplă şi înţelegere a fiecărui alt popor în parte. S-a generalizat materializarea intenţiilor, prin punerea lor în practică fizică – în timp ce adevărata materializare mentală, în creaţie materială, s-a pierdut din puterea oamenilor, rămânând doar în puterea Moşilor pe care însă nu au mai folosit-o în acest strat dimensional al universului. 

A urmat epoca de bronz (conform tradiţiei eline), sau Dwapara-Yuga (conform tradiţiei vedice): epoca începutului plecării, retragerii Moşilor din societatea generală omenească, când toate au devenit greu de suportat pe pământurile devenite în multe locuri aride sau agresive, creând premizele marilor migraţii şi susţinând înclinaţii pe care oamenii nu şi le mai puteau stăpâni, indiferent de natura lor. A fost vremea începutului înlocuirii necesităţilor naturale cu plăcerile individuale, abandonarea treptată a autocorectărilor – deşi încă funcţionau obiceiurile vechi, conştient alese în funcţie de trăirile sub puterea unei planete care era şi ea în schimbare. Dar bazele tradiţiilor la care toată lumea lucrase la începutul perioadei, în deplinătatea conştienţei şi conştiinţei tuturor, încep să-şi facă efectele benefice, prelungind mult sălbăticirea omului. Distorsiunile sunt încă rare, majoritatea oamenilor ţin cu stricteţe obiceiurile, iar cei care – încă puţini la număr – nu iubesc ordinea şi armonia, respectul între oameni, cuminţenia şi simplitatea, fug din lume: se ascund, ascund elementele cele mai valoroase ale prezentului lor, despre care ştiu că vor putea să-i ajute să trăiască în formele dorite de ei în vremurile viitoare. Rămân popoarele cuminţi, în mijlocul cărora încă mai rămân o vreme Moşii, dar retraşi în marinea societăţii, având rol de îndrumători şi formând adevărate reţele de purtători ai cuvântului lor, cunoscători profunzi şi puternici, care pot să ducă îndrumările Moşilor în aşezările de pretutindeni. 

Ultima epocă, a fierului (conform tradiţiei eline), sau Kali-Yuga (conform tradiţiei vedice), epoca întunecării (sau epoca neagră) este vremea generalizării organizărilor omeneşti, după plăcerile şi dorinţele celor puternici – şi nu după ştiinţa străveche a Moşilor, dând astfel naştere la diverse forme de sclavie şi la pierderea calităţii vieţii, a calităţilor ei multiple: epocă din care încă nu am ieşit încă, formele de sclavie şi impunere căpătând forme subtile deşi nu ies din peisaj nici cele grosiere. Toate caracteristicile epocii, de la începuturi fără a pierde ceva, se împletesc în acest sfârşit de epocă. Trăim vremurile manifestărilor diametral opuse ale tuturor, indiferent de subtilitate şi de natura lor. Dar departe de a fi fost ceva greşit a fi trăit, epoca aceasta grea a materialismului exacerbat a avut rostul ei, din orice punct de vedere. Poate că sună ciudat, dar spiritele umane au venit tocmai pentru a trăi în această perioadă grea pe Pământ, pentru a se cunoaşte pe ele înseşi în toate formele proprii de percepţie, cunoaştere, înţelegere: trăire. Este în acelaşi timp epoca ce stă la baza corecţiei manifestărilor umane, conducând omul către regăsirea şi creşterea graţiei sale în trăirile sale curente. “Vaca sfântă” a hinduşilor stă doar pe un picior – dar dacă la începutul epocii stătea chinuită, la sfârşit ea stă cu graţie pe acelaşi picior, având toate premizele de a-şi găsi puterea să se înalţe, să plutească în epoca următoare, ce va veni, la suprafaţa pământurilor şi apelor: fiind de fapt personificarea omului îmbogăţit, şi nu îngreunat de toate cele ale lumii sale. Bogat – dar despovărat. 

Este foarte util să privim aceste epoci ale omenirii prin prisma raportării omenirii la relaţia cu moşismul, ceea ce chiar vom urmări, pe larg, în studiile viitoare. 

Contactul cu tradiţia străbună pare a fi fost mai slab pe măsura depărtării de acea epocă de aur sau de cea de argint, pe măsură ce ne apropiem de contemporan. Dar doar percepţia se estompează din cauza straturilor, “hainelor” care se înfăşoară pe sâmburele tradiţiei. Tradiţia rămâne – deşi cele care o compun şi rădăcinile ei nu se mai cunosc. Şi se poate observa acest lucru dacă nu observând sâmburii ei, atunci măcar comparând vestigiile descoperite sau dezgropate de arheologi, cu puţină atenţie (şi bunăvoinţă, desigur), având şi oarece cunoaştere azi: din scrierile vechi, dar şi din propriile simţiri, din experienţe mental-astrale mai mult sau mai puţin spontane, dar începând să le desluşim având acces tocmai la acele izvoare de cunoaştere veche şi analizele păstrătorilor serioşi. Se poate astfel înţelege astfel despre ce este vorba: sâmburele tradiţiei fundamentale şi straturile adăugate pe parcurs, care ne îmbogăţesc spiritual, în moduri la care nu ne-am gândit până acum. 

Trebuie de asemenea să înţelegem clar faptul că totul s-a petrecut pe baza schimbărilor în vibraţia planetei: ea a fost numitorul comun al acţiunilor Moşilor şi al restrângerii treptate a puterilor umane străvechi. Nu a fost ceva dorit ca primă intenţie, de Moşi, dar a fost vremea despre care cu toţii au ştiut că va veni şi că îi va ajuta pe toţi oamenii să-şi dea seama în ce stadiu al cunoaşterilor, al atitudinilor, al formelor de relaţionare se află după ultimele evoluţii efectuate şi în alte părţi ale universului, şi pe Pământ. 

Tot cu atenţie se poate urmări firul comun tuturor: al sâmburelui şi al straturilor, hainelor; şi mai ales se poate înţelege importanţa fiecărui strat în parte. Fiecare om care are bunăvoinţă şi curiozitate la un loc înţelege ce poate face, şi ce pot face şi alţii în diverse direcţii:

– analizarea surselor, scrierilor vechi – în formele lor cele mai pure, chiar şi religioase, dincolo de dogmatismul lor exagerat;

– analizarea experienţelor proprii, cu percepţiile mentale care se deschid acum şi se întăresc, având sprijinul real al tradiţiilor, al cunoaşterii doctrinelor – indiferent dacă există un acces direct, personal, la ele sau un ajutor din partea analiştilor consacraţi în studiul unor asemenea doctrine, serioşi - nu a celor care doresc să transpună părticele din ele în formele materialiste actuale (căci dacă le numeşte “cuantice” ele tot merg pe linia materialistă, fizică: doar având o oarecare aură ştiinţifică, dar nu şi valoarea unei ştiinţe spirituale autentice). 

De ce sunt studiate tradiţiile am înţeles acum: pentru că ele ne aduc aminte de ceea ce aveam în trecut, ne pregătesc pentru revenirea noastră la trăirile multiple ale spiritelor umane şi mai ales pentru că această revenire a început să fie vizibilă în proporţie din ce în ce mai mare pretutindeni în lume. 

De ce este bine totuşi să acceptăm şi să studiem straturile depuse de-a lungul timpului peste nucleul, sâmburele tradiţiei fundamentale? Este necesar să înţelegem şi să acceptăm cu o importantă condiţie: să ajungem la sâmbure şi să studiem sâmburele, apoi straturile, „hainele”, căci şi ele au importanţa lor indiscutabilă. Aşadar să ştim clar care este esenţa, ideea sau ideile principiale, datul din vechimi, apoi şi adaosurile: fiecare adaos în parte, bun sau rău, deviere sau obişnuinţă stângace, constituie o cunoaştere a manifestării umane: de urmat sau nu, de generalizat sau nu, de folosit doar atunci când este cazul – dar oricare caz este cunoaştere a unor momente umane pentru care ne reunim rar, dar cu deosebită importanţă, pe aceste meleaguri ale universului. 

Studiul speculaţiilor şi apariţiei lor în jurul nucleului curat, originar, arată modul în care iniţializatorii speculaţiilor ori îl sesizează şi îl evită ca nefiind acceptat în concepţiile sincer-materialiste, recunoscute, de care se simt atraşi, ori îl ascund în mod pervers cunoscându-i importanţa pentru a abate atenţia doritorilor de eliberare şi de aplecare asupra dezvoltării spirituale proprii şi a semenilor lor de bună-credinţă. Aceştia din urmă simt că tot ceea ce descoperă îi conduce la întărirea încrederii în această moştenire. Şi astfel ei pot răspunde la întrebarea: de ce să avem încredere în acest sâmbure.

Pentru că el s-a format în perioada în care omul avea cunoaşterea cea mai pură, detaliată şi profundă a lui însuşi, a tuturor celor care ţineau de lumea întreagă, nu numai de lumea pământeană, aveau cunoaşterea propriilor evoluţii şi a tuturor evoluţiilor care se desfăşurau în univers, legăturile între universul nostru şi alte universuri, erau îndrumaţi de coordonatori şi ajutători altruişti şi iubitori, deosebit de pricepuţi, cei mai buni cunoscători ai trecutului: pe care majoritatea spiritelor umane nu-l trăiseră pentru că veniseră foarte târziu la întrupare pe Pământ, când epoca mentală a omenirii era deja pe sfârşite, dar îi cunoşteau efectele asupra evoluţiilor proprii. Îndrumătorii spirituali pe care îi aveau erau de asemenea buni cunoscători ai prezentului de atunci şi din fiecare moment al vremurilor viitoare, cu sarcinile de realizat ale tuturor oamenilor la un loc şi ale fiecăruia în parte. Erau cei mai buni cunoscători ai viitorului nu numai în perspectiva pământeană, ci şi în toate direcţiile viitorului, ei înşişi fiind ajutători pretutindeni ai tuturor: şi pe Pământ, şi oriunde în alte părţi ale universului şi în alte universuri. Bazele activităţilor coborâtoare din sâmburele tradiţiilor, numite şi în esenţa lor, şi în derivatele ce aveau să se formeze:: acţiuni, percepţii, cunoaşteri s-au pus într-o perioadă în care toată lumea era conştientă de necesitatea lor pentru întreaga perioadă ce avea să vină pentru ei, prin care aveau să-şi susţină propriile trăiri în vremuri grele şi astfel având cel mai puţin interes de a se minţi pe ei înşişi. Minciuna, perversiunea, omorul în general, erau tot ceea ce fiecare participant se străduise mult timp evolutiv să scape, să elimine din manifestări, dar având acum conştienţa că toate negativităţile vor reveni, ascunse în memoriile spiritului lor sau născute din neputinţe cu care nu se confruntaseră conştient niciodată sau de prea puţine ori pentru a şi le putea corecta. Şi că aveau să lupte mult şi din greu pentru a înlocui obişnuinţa ce se va forma, de a folosi astfel de manifestări cumplite cu noi obişnuinţe: cele pe care le obţinuseră în locurile de unde veniseră pe Pământ, care construiau elevarea întrupaţilor şi nicidecum nu mai favorizau decăderea lor. 

Toate erau ştiute şi toate erau folosite pentru a nu cădea mai mult decât ar fi avut s-o facă dacă ceva le va străluci, sau numai luci în „ochii” sufletului, măcar din când în când.

Toate cele existente în perioada de formare a acestui sâmbure formau zestrea naturală a omului, care irumpe în conştient chiar de-a lungul vremurilor grele, întunecate, în anumite perioade ale ritmurilor biologice proprii în vârfurile vibraţiilor lor, ale ritmurilor vibraţiei planetei şi ale tuturor celor ce formează lumea în care trăim. Chiar dacă aveau să fie repede uitate, revenirile permanente aveau să sape la rădăcinile omenirii, aerisindu-le şi lăsând cerurile să le stropească cu apa vie a eternităţii binelui universal.

Aşadar, această zestre naturală a omului este ceea ce vom conştientiza că ne aparţine, că suntem noi cu adevărat, răspunzând astfel acelei întrebări la care azi avem doar răspunsuri limitate: Cine sunt eu? Toate sunt ale noastre şi chiar dacă ne spune cineva tot nu ne vine să credem, căci azi, oricât ne-am strădui, uneltele sufletului care ne pot ajuta să ne menţinem la înălţime spirituală nu revin doar la simpla noastră dorinţă – dorinţă care tinde să ascundă sarcinile spirituale actuale, dorinţă care presupune abandonarea ultimelor sarcini fizice pentru care am venit pe Pământ. Vrem să le avem pe toate, ne incită, dar deocamdată trebuie să ne păstrăm doar atitudinea noastră înălţată faţă de viaţă, faţă de adevăr şi virtuţile lui, şi ne trebuie până când ne finalizăm sarcinile fizice, specifice acestei perioade. 

Ne trebuie să ştim clar că revenirea acestor simţuri latente, acestor unelte ale sufletului nostru, până acum nu este punctul principal al schimbărilor, dar este calea de autodescoperire şi de descoperire a lumii dincolo de puţinul conştient – cel fizic, cu care omul a fiinţat o vreme. O cale care conduce la trezirea conştiinţei profunde de om elevat, de ajutător al tuturor formelor de viaţă ce trebuiesc respectate, ajutate, îndrumate. O cale a ajutătorului după cât poate fiecare şi cât se pricepe după experienţa sa. O cale care duce către restabilirea armoniei ideale pe care omul a purtat-o întotdeauna cu sine, dar poftele şi neputinţele l-au ademenit pe o cale inversă: doar pentru că se putea, pentru că se puteau face şi bune, şi rele, iar cele rele, distrugătoare, pedepsitoare puteau ajuta pe oricine să profite de puţinele resurse planetare ştiute. 

Drumul acesta nu promite ceva dincolo de vieţile pământene, dar arată folosul în eternitatea vieţii oricărui spirit. Nu despică realitatea în rai etern şi iad etern, pe care cercetătorul cinstit cu el însuşi le descoperă a fi deviante, din motive lesne de înţeles acum, de noi. Creează dezvoltări multiple ale vieţii curente, întăreşte intuiţiile sănătoase ale omului şi încrederea de sine. Omul descoperă înţelesuri noi ale propriilor trăiri, cu îmbunătăţiri reale în viaţa curentă, căci este o transmisie pe flux fizic ţinând cont de toate cunoaşterile care vin din câmpurile fluidice ale lumii, la fel ca şi propriile amintiri din vieţile anterioare şi eternitatea din care venim.