Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Să nu ne imaginăm că misiunea sfinţilor se termină odată cu trecerea lor dincolo de fiinţă. Munca lor merge mai departe, într-o deschidere uriaşă în volum, calitate şi profunzime...
LA MULŢI ANI TUTUROR CELOR CARE POARTĂ ÎNDRUMĂRILE DE NUME ALE SFINŢILOR PETRU ŞI PAVEL !!!

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


luni, 18 ianuarie 2016

VORBIND DESPRE PERICOLUL ISLAMIZĂRII EUROPEI

Vorbind despre pericolul islamizării Europei, să-mi spun şi eu foarte-pe-scurt părerea.

La noi este o chestiune care de-a lungul timpului nu a fost corect înţeleasă, dar acum se conturează din ce în ce mai puternic: multe voci au prorocit că că România va fi locul unde se va păstra spiritualitatea Europei. Vom înţelege acum că acest popor român, deosebit de credincios nu va permite islamizări de felul celor din vest. Credinţa românului este foarte puternică : puşcăriile comuniste nu au făcut decât să întărească credinţa în Dumnezeu - iar acum tot ceea ce trăim trebuie să ne întărească încă şi mai mult în felul nostru de a crede într-o divinitate absolut iubitoare, suverană, care respectă libertatea şi viaţa sub orice formă. 
De reflectat...

Mai este ceva în plus, foarte important : dacă bătrânii cred în Dumnezeu în forma lor veche, binecuvântată să le fie! majoritatea celor care s-au depărtat de religia practicată în biserici NU AU FĂCUT-O PENTRU CĂ NU SUNT CREDINCIOŞI, CI PENTRU CĂ EXTIND MULT MAI MULT IUBIREA DECÂT CEEA CE AU GĂSIT ÎN BISERICI... Ceea ce reliefează foarte mult moştenirea de credinţă pe care o lăsăm mai departe.
De reflectat...

Încă şi mai mult: observ cu foarte multă bucurie faptul că din ce în ce mai mulţi oameni înţeleg că moştenirea pe care o primim prin arte (literatură specifică, pictură, sculptură, arhitectură) din perioadele anterioare, se referă şi la o formă de percepţie umană care era rară înainte - dar care este din ce în ce mai extinsă în zilele noastre: percepţia mentală (bisericeşte spus: în duh) şi astrală (arătarea dumnezeirii în vis); iar arta de acest fel ne sprijină puternic în deschiderile spirituale ale noastre de acum şi din viitor. 
De reflectat...

Voi deschide drum evidenţierii ideilor de acest fel, iar cândva voi avea din nou prilejul unor călătorii spirituale prin care voi dezvolta cele despre care voi scrie în curând. 
Să ne vedem de drumul nostru cu bine şi cu sănătate în vremurile pe care le trăim!!!


vineri, 15 ianuarie 2016

JURNALUL SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ(3):REALITATEA SPIRITUALĂ DIN SPATELE PETRECERILOR DE SĂRBĂTORI

Avem de dezbătut un subiect foarte important, vast, cu multe referiri la sarcinile noastre de destin uman, care nu se referă numai la sărbătorile de iarnă, pe care tocmai le încheiem, ci la orice fel de sărbătoare, inclusiv zilele de sâmbătă şi de duminică – zile de odihnă şi sărbătoare în felul lor, pentru diferite grupuri umane, aşa cum ştim. De aceea nici nu m-am grăbit să încadrez acest subiect în zilele sărbătorilor lunii decembrie. Vreau să mă opresc la mai multe aspecte decât simplul: Da, sunt bune petrecerile, deşi sunt multe voci care spun că nu este chiar aşa – vocile acestea chiar au dreptate: ne trebuie mai mult echilibru. În plus sunt şi alte aspecte pentru care deocamdată chiar au nevoie majoritatea oamenilor azi de petreceri. Şi nu este vorba numai despre odihna sufletelor noastre obosite de activităţile cu concentrare maximă, indiferent de natura lor, ci despre mult mai mult decât atât.

Desigur, fiecare dintre noi ne pregătim în felul propriu pentru sărbători, le petrecem după obiceiuri proprii, după încredinţări proprii: şi vor exista în continuare, până când fiecare zi a vieţii va deveni pentru fiecare om în parte o sărbătoare, o bucurie, o petrecere a timpului cu activităţi care aduc bucurie şi folos: propriu şi pentru cei din jur. Va fi aşa de frumos când vom înţelege că fiecare clipă cuprinde în fiinţa ei toate rădăcinile celor care ne-au înălţat nivelul de trăire: de emoţional, de inteligenţă, de înţelegere, de putere de adaptare la o viaţă care nu este de loc simplă. Dar tocmai această complexitate ne poate mobiliza în moduri la care mulţi nici nu pot să se gândească azi. 
Ne atragem atenţia în mod public de la o vreme că punem accent mai mult pe cumpărături, consum exagerat de mâncare, băuturi, cadouri de toate felurile care nu-şi au sensul de multe ori întrucât avem tot ce ne trebuie, dar lăcomia ne este speculată de comenrcianţi. Răspândirea liniilor de dezvoltare spirituală personală ne conduce spre echilibru, mai mult şi mai repede decât în multe ţări vestice şi nordice, ceea ce este îmbucurător. De asemenea, liniile de alimentaţie naturală, răspândirea ideilor echilibrante preluate din practici străine (yoga, qi gong, şamanism) conduc la ponderarea multor români. Religia care stă la baza majorităţii sărbătorilor pe care le trăim la nivel de popor nu ne atrage însă prea mult atenţia asupra pericolului sărbătoririlor de dragul petrecerii, având nu de puţine ori grijă să speculeze bunul plac pentru a nu pierde adepţi – pericol pe care puţini l-au sesizat de mult şi puţine persoane îndrumătoare încearcă azi să echilibreze o asemenea situaţie. Dar orice început este bun şi sperăm să dezvoltăm echilibrat în continuare aspecte religioase în viaţa noastră, punând accent pe CREDINŢĂ şi ÎNVĂŢĂTURĂ mai mult decât pe petrecere şi consum. 
Iar aici aş deschide două drumuri de gândire:
– impunerea unor practici străine care doresc eliminarea din viaţa publică a încredinţărilor religioase, punând accent laic pe consum şi fast – deşi declarat voalat pe faţă. Ne confruntăm de curând în lume cu interdicţia menţionării aspectului religios, deşi este oarecum de înţeles din cauza temerilor legate de impuneri din partea unor grupuri sociale, chiar ameninţări din această direcţie, ameninţări nedorite în mod oficial în unele tări. Sunt evenimente ale momentului, desigur, care apar mai cu seamă în condiţiile unor populaţii restrânse dar pe teritorii largi – cum sunt ţările nordice, care se confruntă dramatic acum cu ameninţarea unor valuri de emigranţi. Vom mai discuta în viitor despre migraţii, deocamdată să limităm discuţiile de acest fel;
– rădăcina evenimentelor pe care le trăim este legată însă de linii de destin uman, pe care azi le legăm de religie, deşi ea ar trebui să fie doar păstrătoarea unor cunoaşteri pe care ar trebui să le studieze profund şi să le dezvolte împreună cu ştiinţele aşa-numit exacte. Ar trebui să încerce să scape de aspectul dogmatic şi metaforic introdus la un moment dat - dar nu o face. De aceea ne revine nouă, celor ce studiem viaţa şi societatea în mod particular, mental şi astral, rolul de a curăţi cunoaşterile de acest fel, de a despărţi cunoaşterea de practicile abuzive. 
Să detaliem puţin.

Actuala populaţie spirituală umană este formată din spirite care vin la întrupare pe Pământ în grupuri din zone universice diferite sau din alte universuri. Sunt foarte multe astfel de grupuri, reunite în blocuri spirituale organizate în mod piramidal: pe relaţii între spirite aflate în etape de evoluţie primară de la un anumit nivel evolutiv către nivele superioare, formând o piramidă spirituală. Alte grupuri care sunt, de asemenea, pe planetă, sunt tot în evoluţii primare, dar mult mai avansate – evoluţii primare galactice  ; galacticii evoluează alături de blocurile piramidale în calitate de ajutători, iar în calitate de ajutători pentru toate grupurile primare sunt secundarii cei care oferă permanent exemple şi îndrumări în condiţiile cele mai grele ale evoluţiilor pământene: având sarcini complexe pentru toate vieţuitoarele planetei, nu numai pentru oameni. 
Unul dintre scopurile reunirii tuturor pe o planetă atât de mică – aparent neîncăpătoare pentru o populaţie de spirite extrem de mare (numărând aici toate vieţuitoarele – de la viruşi la oameni, cu corpuri de manifestare şi fizice, şi astrale) este acela de universalizare, de obişnuire a fiecăruia dintre aceste grupuri cu toate celelalte. Să ne obişnuim unii cu alţii, ceea ce înseamnă mult mai mult decât să dăm mâna unul cu altul: să ne cunoaştem în primul rând neacceptările şi să lucrăm asupra noastră înşine pentru a depăşi orice fel de neacceptare. Pentru unele grupuri este necesar acest lucru chiar înainte de ieşirea din întruparea curentă – cu corp fizic – pentru altele doar trăind în condiţiile pământene actuale şi conştientizând modul în care reuşim sau nu să ne depăşim neacceptările. 
Atingerea unui asemenea scop – printre altele personale şi de grup propriu – înseamnă formarea (pentru unii) sau reînnoirea (pentru alţii) a unor legături mai vechi în condiţii de trai diferite: la un moment dat într-o zonă sau într-o subzonă a universului, la alt moment dat în altă zonă, în alte subzone, cu condiţii diferite sau apropiate de trai. Trăind astfel foarte variat, se formează o flexibilitate din ce în ce mai avansată în comportament, în conlucrare, în comunicare: de la o viaţă la alta, în condiţii foarte diferite planetare, de corporalitate, de conjunctură socială. 
Unele spirite sunt în astfel de conjuncturi pământene pentru prima dată, nu pot să se încadreze de la bun început în ele (sunt cei care azi sunt numiţi agorafobi – un exemplu, dar şi toate felurile de fobie socială). Ei nu au însă necesitatea de a sta pe Pământ până ce reuşesc să depăşească şi să trăiască lejer şi bine: atrag mereu atenţia că nu venim întrupare după întrupare cu toţii pe Pământ până ajungem vrând-nevrând să stăpânim solar, sublim comportamente umane. Cei care ajung să transforme respingerea în acceptare, spre exemplu, sunt spirite care au experienţă multă în locuri asemănătoare Pământului – altfel un asemenea element de evoluţie spirituală nu poate fi obţinut decât în cicluri de vieţi derulate la intervale lungi de timp, timp în care au loc multe alte feluri de manifestări în vibraţii foarte înalte, pentru consolidarea lor: abia după care derulăm următorul ciclu de observare a calităţilor obţinute între timp. 
Lucrurile sunt mult mai complexe decât credem noi acum: dar înţelegem treptat, cu toţii, iar o astfel de înţelegere pe loc, acum, este scopul unor alte grupuri care au experienţă mai multă în evoluţii la nivele joase de vibraţie. Toate condiţiile noastre de trai sunt create prin variaţia de manifestare a grupurilor spirituale – nu ne impune cineva „de sus” ceva: noi, între noi, ne impunem în mod brutal orice, conform încredinţărilor şi obişnuinţelor noastre. Spre exemplu: pentru cei care sunt mai statici, mai retraşi, s-au creat anumite condiţii spirituale – legate de prezenţa unor alte grupuri care nu pot sta locului prea mult timp; acestea din urmă au creat fenomenul planetar de migraţii, având ca efect amestecarea cu populaţii locale statice şi formarea unor alte popoare pentru o perioadă de timp nedeterminat, în funcţie de stabilitatea sau instabilitatea emoţională şi mentală a spiritelor astfel reunite. Populaţiile inactive sau parţial active, dar agresive de felul lor, au declanşat războaie prin care şi-au satisfăcut dorinţa de ne-muncă, dar s-au amestecat cu alte popoare, obligaţi fiind să suporte apropieri de care în alte condiţii s-ar fi ferit până la moarte. S-au creat imperii, s-au schimbat permanent, aşa cum ştim, structurile imperiilor, s-au creat mereu noi condiţii de depăşire a stării de indiferenţă, dispreţ, silă. S-au descoperit compatibilităţi sau alte noi incompatibilităţi. S-au descoperit accente puternice acolo unde nu s-ar fi crezut înainte să existe: nu ne cunoaştem altfel – credem că ne cunoaştem, dar ajungem să ne dăm seama că lucrurile nu stau de loc aşa cum credeam. 
Toate la un loc conduc la înţelegeri, după ieşirea din destine, că toate confuziile făcute, neînţelegerile, neacceptările pot fi de fapt depăşite şi, CHIAR PE TEMELIA LOR, pot fi create condiţii de trăire împreună de o frumuseţe şi o însemnătate cu totul deosebite. 

Desigur, aşa cum ştim, războaie sunt în lume fără întrerupere, dar în lume azi mai sunt şi căi paşnice de formare a relaţiilor interumane: turismul şi sărbătorile au un rol deosebit de important. Şi aici ar fi câteva aspecte de discutat. 
Intuiţiile – dar şi direct sfinţii ajutători care ne reajustează mereu calea – ne spun că sărbătorile sunt un prilej de a ne reuni cu familia de naştere: şi o facem de cele mai multe ori – deşi de multe ori nu o facem, motivând distanţele, serviciul, copiii, sănătatea şi altele. Altele fiind nu de puţine ori fiţe, plăcerea de a petrece în alte locuri, în companie cel puţin dubioasă, etc.
DAR... chiar dacă de multe ori plăcerea de a petrece în alte locuri aparent este fiţă de om cu bani, lucrurile sunt aşezate în fondul lor spiritual puţin altfel: sunt spirite care fără astfel de conjuncturi nu s-ar mişca în alte locuri, dar atrase de plăcerile proprii ajung să-şi atingă scopul destinului propriu: prima fază a cunoaşterii de sine, a felului în care acceptăm oamenii, modul în care NE antrenăm, şi ÎI antrenăm în acţiuni. După terminarea destinului spiritele vor şti bine că au făcut totul conduse de plăceri (de multe ori nu tocmai „ortodoxe” – deşi sărbătorile vin pe fond religios). În vibraţii mult mai mari decât cele ale corpului fizic, dincolo de aglomeraţiile planetare fizice, în prezenţa unor entităţi cu mare forţă de manifestare iubitoare, spiritul are conştiinţa deplină a faptelor reprobabile făcute, dar şi căpătarea curajului de a înfrunta alte situaţii asemănătoare, dar numai după consolidări ale unor comportamente de înaltă forţă spirituală, care nu vor cuprinde băutură, sexualitate, căutări dincolo de limitele bunului-simţ, etc. Cei care s-au reunit în destrăbălare vor învăţa să-şi reunească forţele în faţa unei planete cu primejdii la tot pasul, cu vreme instabilă, cu evenimente dezorientante, în sens contrar oricăror aşteptări, iar odihna le va fi binevenită după depăşirea greutăţilor: în pacea sufletului şi echilibrul socio-natural. 

NE APROPIEM PRIN DARURI !!!
Sărbătorile vin cu cerinţa sufletească de dăruire. Cel mai iubit sfânt rămâne în Europa (şi ţările formate din migraţii ale europenilor) Sf. Nicolae care, ştie bine lumea, a dăruit. Prin prisma obişnuirii de a primi daruri, unii dintre copii vor face şi ei daruri la maturitate – alţii vor păstra mereu pofte şi vor sta cu mâna întinsă spre a primi de la oricine, în continuare. Învăţătura de bună calitate spirituală ar trebui spusă tranşant şi permanent de biserică în primul rând, căci ea spune că gestionează cunoaşterea vieţii celor care au plătit cu viaţa lor darurile făcute omenirii, în special dăruirea de sine... Desigur, preotul ar trebui să meargă din casă în casă să dăruiască binecuvântare... dar e dificil de spus: dacă îşi aduce aminte... Nu să plimbe icoana şi să aştepte darul celui vizitat uitându-se la hârtia de 5 lei sau cât a scos omul din buzunar... DAR să privim şi aici partea mobilizantă: noi să fim cei care cerem sfaturi şi binecuvântare preoţilor şi astfel îi vom învăţa să nu se mai plimbe pur şi simplu cu icoana din casă în casă, căci sărbătorile nu sunt spirituale numai pentru sărutat icoana şi mâna preotului, ci pentru SCHIMBUL DE SENTIMENTE, CUVINTE, PRIVIRI, GESTURI... Calme, liniştite, profunde... Dăruirea/primirea de susţineri, sfaturi... Icoana este foarte bună, ne aduce aminte de sfinţenia Drumului, de Gândul şi Vorba care trimite la sarcina de destin uman şi la primirea/oferirea de ajutor spiritual: din ambele părţi, căci este o Relaţie Inter-umană la mijloc... Frumos ar fi să văd un gest al preotului care a primit de la cel ce are mai mult dând pe loc celui care nu are (căci dânsul poate vedea şi compara: spiritual – nu altceva)...
...Mdaaa....
...Poate cândva...

Se spune că de sărbători mulţi oameni se simt singuri. Alţii par singuri, dar nu sunt de loc aşa! Trebuie să ne ajutăm să depăşim această stare de singurătate cu accentele ei dureroase, să ne inspirăm unii de la alţii, după cum simţim şi după cum ne dictează intuiţiile. Avem putere să facem asta. Să profităm de sărbători pentru a ieşi în lume, socializând cu bucurie dacă simţim nevoia de lume, privind-o cu bunăvoinţă dacă am depăşit faza de necesitate şi ne simţim relaxaţi în orice fel de situaţie. Nu ştim bine, dar putem avea bunăvoinţa să credem că un cuvânt, un gest, o apropiere de pe Pământ conduce în mod cert la mlădierea apropierii faţă de alţi întrupaţi, faţă de alte grupuri din alte locuri din univers. Ne vom întâlni în acele locuri sau în altele, unde vom ajunge treptat să desfăşurăm activităţi vitale pentru populaţii, planete, stele şi chiar galaxii întregi, bazându-ne pe relaţii începute sau consolidate aici, pe Pământ. Şi oriunde, prin toate părţile universului. Dăruirea unui zâmbet deschide cu adevărat drumuri neştiute în univers şi de acolo către alte deschideri de o importanţă covârşitoare pentru eternitatea vieţii noastre. 

Însă mai este un aspect care ţine de dăruire – pe care azi nu o înţelegem la justa valoare. S-a împământenit a da de pomană cu prilejul unor evenimente legate de religie, dar şi viaţa laică de asemenea creează linii de universalizare nebănuite încă de majoritatea oamenilor. 

DE CE SOCIETATEA NOASTRĂ A AJUNS SĂ PRODUCĂ ATÂT DE MULT ŞI DE VARIAT...
Ar trebui să înţelegem că cei care trag un semnal de alarmă echilibrat au dreptate să arate că se distrug anual producţii de lucruri făcute mult peste posibilităţile de absorbţie ale pieţii. Aparent nu mai sunt nimănui de folos. Mai sunt şi cei care aproape ne trag spre sărăcie cu vădit dispreţ faţă de multitudinea de feluri de creaţie: aproape că ne împing spre a trăi în grotă, de aceea ei sunt cei care ar trebui ponderaţi cu blândeţe, dar şi cu seriozitate. Şi este necesar să înţelegem mult mai profund acest aspect: doar extremele sunt cele care ar trebui să fie eliminate: mai avem destul de mult timp până când vom înţelege şi vom lua măsuri pentru rezolvare. 
Spiritele vin la întrupare mult mai rar decât se crede acum – adică: viaţă după viaţă, crezându-se că nu suntem la întrupare decât spiritele care evoluează acum pe Pământ, în mijlocul cărora trăim acum, conducători şi conduşi, ajutători şi ajutaţi. Majoritatea spiritelor umane vin pe Pământ prin călătorii spirituale regresive – din locuri cu vibraţie foarte înaltă, în locuri cu vibraţie mult mai mică; sunt situaţii rare în evoluţiile de început, întrucât spiritele nu sunt obişnuite cu diferenţe mari de vibraţii. Dar ele sunt situaţii-cheie pentru conştientizarea capacităţilor proprii obţinute în etapele anterioare de evoluţie. Ajutătorii planetari (cca.10-20% din populaţiile umane) vin mai des, pentru a ajuta şi pentru a menţine în echilibru emoţiile şi mentalul populaţiilor de toate speciile de pe planeta astfel încărcată. Pentru evitarea oboselii se creează condiţii pentru ca vieţile să fie scurte, iar toată perioada cu vibraţie joasă să nu fie lungă: am mai discutat deseori despre lucrările de scurtare a perioadei cu vibraţii joase ale planetei, prin atragerea de fluxuri de filamente noi, proaspete, din barierele dintre zonele şi sub-zonele universului: lucrare realizată de coordonatorii principali ai evoluţiilor din galaxie. Vizitatorii mai noi ai blogului pot urmări articolul Variaţia vibraţiei medii zonale pentru a înţelege complexitatea acestui tip special de ajutor oferit numai în astfel de situaţii, când pe planetă evoluează foarte multe grupuri de spirite organizate în blocuri spirituale piramidale . Sunt multe blocuri spirituale piramidale acum pe Pământ, cu multe grupuri de spirite cu evoluţii foarte diferite: toate trebuie să intre treptat în întrupare într-o perioadă relativ scurtă de timp – exact cât ţinea o viaţă medie (nu foarte lungă) de atlant: cam 10.000 de ani. Sarcinile destinelor sunt variate şi multe – dar socotite întotdeauna astfel încât să fie exact cât este necesar pentru puterea energetică a călătorilor care trăiesc şi se bazează pe sisteme de ajutor de acest tip planetar. 
Aceste blocuri de spirite formează majoritatea populaţiilor umane actuale, iar evoluţiile lor sunt deosebit de importante pentru restul spiritelor întrupate – ajutători cu multă experienţă în acest loc din univers. 
Înafară de aceste blocuri spirituale piramidale evoluează pe planetă numeroase alte grupuri de spirite primare aflate în evoluţii galactice , precum şi grupuri numeroase de secundari, ajutători şi susţinători ai tuturor primarilor. Toţi întrupaţii din astfel de grupuri îşi derulează programele în primul rând pe bază de creaţie. Ciclurile de vieţi presupun 1 sau 2 întrupări în plus faţă de una care ar putea fi suficientă (viaţa principală, destinul principal) care ar putea cuprinde totul; dar datorită inerţiilor – piedici rezultate din neputinţele societăţii de acest fel – nu se cuprinde de regulă totul într-o viaţă, astfel încât restanţele se pot acoperi în perioadele următoare. De aceea, ceea ce nu s-a creat şi nu s-a utilizat de către fiecare spirit la un moment dat (din cauza condiţiilor dure de trai, a războaielor, etc.) se împlineşte în ultima parte a ciclului de vieţi. Este o parte cu creaţie mai uşoară (căci şi spiritele sunt obosite): partea de industrializare, de producţie tehnologică, în serie mare, în societăţi deosebit de complexe. Oboseala spiritelor, dar şi complexitatea societăţii umane conduc la necesitatea unor forme de viaţă care să compenseze şi vieţile scurte şi rare, şi oboseala întrupaţilor. De aceea discutăm despre producţii în serie mare, discutăm despre schimburi de produse extrem de variate, de care are nevoie toată lumea. Folosite, dar chiar şi stocate dacă sunt nefolosite, amprenta lor energetică intră în câmpul mental şi emoţional al oamenilor, proces care creează legături, se împrospătează legături preexistente, dar puţin dezvoltate. 
Chiar dacă sunt de calitate scăzută sau ridicată, indiferent de modul de creaţie – manual sau industrial – ele au o deosebită importanţă: orice mod de creaţie poartă cu sine un firicel de suflet de la toţi cei care contribuim în diverse faze de producţie, comercializare, transport şi stocare. Toate lucrurile create creează în acest fel legături conştiente sau subconştiente între oameni, care conduc la obişnuirea unora cu alţii. Sunt amprente ale sufletului altora care stau la noi în casă, le purtăm cu noi, se amestecă cu câmpurile noastre, conduc în timp la lărgirea sentimentului de cunoscut, de obişnuit, de înţelegere rapidă a fiecăruia dintre noi despre oameni, alte lucruri, alte lucrări ale lor, evenimentele lor. 
Cumpărând şi oferind ori mâncare, ori lucruri, oferind servicii, creând evenimente cu participare oricât de mică nu facem altceva decât să ne obişnuim unii cu alţii, să creştem rapiditatea înţelegerilor între noi, să întărim fondul general de umanism pe baza căruia se vor dezvolta relaţii cu totul necunoscute nouă acum, pe Pământ. 

Să ne oprim deocamdată aici, cred că am deschis câteva linii de înţelegere care să ne îndemne la gândiri. Desigur, să nu uităm că trebuie să încurajăm echilibrele tuturor celor cu care ne confruntăm în viaţă, să gândim în continuare mai curând la ceea ce ne trebuie tot ceea ce trăim, şi nu să folosim tonul întrebător-dispreţuitor de felul: La ce ne trebuie?!... căci cam asta facem de multe ori... Uite la ce ne trebuie...
Şi cunoaşterile, şi înţelegerile noastre abia au început...

duminică, 3 ianuarie 2016

JURNALUL SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ(2): FRICA DE DESCHIDEREA CERURILOR

Primul artificiu realizat vreodată era destul de simplist. Un călugăr chinez numit Li Tian a luat o bucată de bambus, a umplut-o cu praf de puşcă şi a aruncat-o în foc. Rezultatul a fost un zgomot foarte puternic menit să sperie fantomele. (http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Gadget/Stiri/Istoria+si+stiinta+din+spatele+artificiilor ) 

De fapt lucrurile sunt mult mai vechi. Dar motivaţia este o „făcătură” aproape tot atât de veche ca şi istoria lor... Mai precis motivaţia pentru care au ajuns la noi azi este să îndepărteze masele largi de momentul în care ar începe să perceapă constant sfera „nevăzutelor, neauzitelor” din mediul în care trăim, deşi la început artificiile, alături de multe altele, erau menite tocmai pentru a menţine cât mai mult percepţiile multisenzoriale pe care absolut toţi oamenii le avuseseră, dar se pierdeau treptat din cauza vibraţiilor joase, perfect naturale, ale planetei. 

CUNOAŞTEREA REALITĂŢII DIN SPATELE SPECTACOLELOR...
Sunt frumoase sărbătorile cu cumpărăturile, darurile, luminile, artificiile, pocnitorile !!! Apoi colindele tradiţionale cu urări, cu sunetele inconfundabile de la vioară la buhai, clopoţei, tamburine, fluier, şi inegalabila căpriţă !!! Toate sunt însoţitoare ale vocii oamenilor: copii, adolescenţi, maturi şi bătrâni, într-un cerc al omului profund trăitor într-o lume pe care cândva o cunoştea bine, dar pentru care cunoaştere directă, subtilă, nu mai avea decât tradiţiile de artă, de cântare pe care le transmitea din generaţie în generaţie: împreună cu urări de bine, de cinstire, de valorificare a potenţialului uman, care să dezvolte de-a lungul întregului an toate puterile ce-şi pot face loc în sufletul omului, care pot impulsiona acţiuni, vorbe şi gânduri ale fiecărui om şi ale tuturor la un loc...
Apoi vine ceea ce des numim ziua dintre ani, noapte în care stăm treji pentru că aşa am „prins” din bătrâni... Şi facem nişte chestii pentru că aşa am „prins”, pentru că aşa face toată lumea, pentru că astfel ne simţim bine... Întâmpinăm sărbătoarea cu zgomot (strigăte, pocnitori, muzică), artificii, băutură şi mâncare: mult din toate.

Ei, aici ar fi nişte chestiuni de discutat. Să vedem câteva idei care să ne:
– determine să reflectăm asupra unor manifestări curente ale noastre, despre care nu ne-am pus prea multe întrebări, dar oricum am aflat în viaţă explicaţii pe care unii le consideră prea puţin importante, alţii foarte importante, dar nu caută înţelegeri mai mult decât atât. Fiecare dintre noi ajunge, mai devreme sau mai târziu, să dorească linişte – şi interioară, şi exterioară, calm, lucruri line, blânde şi frumoase, găsind dureroase extremele în manifestare ce parcă sunt de undeva încurajate să nu se oprească. Pe de altă parte cei care vor să trăiască tumultos, gălăgios, dorind să-şi alunge spaimele interioare, fricile şi frustrările, dispreţuiesc pe cei liniştiţi – un dispreţ însă de multe ori de suprafaţă, sub care se află vie dorinţa de a înţelege cum pot alţii să-şi găsească odihna sufletului, să nu fie chinuiţi, să nu dorească altceva decât linişte şi... contemplare;
– să ne ajute, să ne îndrume, să ne sprijine în momentul în care, rând pe rând, vom ajunge să considerăm valoroase văzul, auzul şi alte simţuri pe care le avem nu numai de la corpul fizic, ci şi de la corpul mental, astral şi cauzal. 

FRICA DE DESCHIDEREA CERURILOR
Este o realitate, această frică, recunoscută sau nu, pe care putem s-o privim din mai multe unghiuri de vedere. Foarte puţini ştiu despre ea, foarte puţini dintre cei care ştiu au conştientizat că le vine de la alţii sau o aveau în sufletul lor. Dar cu timpul o vom conştientiza cu toţii şi treptat vom ajunge să ascultăm altfel ceea ce implică existenţa ei. 
Frica de deschiderea cerurilor spuneam că nu o au mulţi: sunt cei care nici nu ştiu de ea; alţii nu cred în aşa ceva ca fenomen logic, natural; unii o au şi şi-o dispreţuiesc ca să nu cumva să transpară în discuţii şi comportamente; alţii o au, moştenind idei de acelaşi fel din familie, din experienţa unor strămoşi din perioada Evului Mediu Întunecat, acuzaţi pe nedrept de „vrăjitorie”... Mai rămân cei care ştiu şi privesc serios şi compătimitor suferinţele altora, la încercări ducere mai departe a unor obiceiuri care s-au oficializat şi care menţin lumea în ignoranţă.

La fel ca şi în alte prezentări în care scriu că lucrurile nu trebuiesc amestecate, să scriu şi acum următoarele: bucuria unui eveniment nu e de loc rău să existe – până când vom înţelege că fiecare zi a omului este un eveniment, o sărbătoare şi nu avem nevoie de prilejuri speciale pentru a trăi sărbătorind viaţa, creaţia, puterea de a învinge greutăţile, etc. Dar e bine de cunoscut până unde merge tradiţia, ce s-a adăugat în plus, ce înseamnă obiceiurile numite păgâne, care însă nu au nimic de-a face cu „păgânitatea” care poate dăinuie doar în sufletele celor ce numesc aşa, cu intenţii animalice care îi fac conducători (de „turmă”); să se cunoască ceea ce aceştia din urmă doresc să anuleze altora, dar să le perpetueze ei înşişi în ascuns, pentru a le folosi în propriul interes.

Am mai scris câte ceva din toate acestea, însă discuţiile din ultima vreme m-au determinat să punctez câteva elemente pe care le consider importante pentru înţelegerea şi analizarea în continuare a fenomenului emoţional care stă în viaţa omului. Nu mai este de ajuns să ni se spună şi noi să credem: ai păcătuit, ai greşit, ai o karmă grea, vina este a strămoşilor tăi păcătoşi (fie-le ţărâna uşoară, adică uşurată de gândul nostru că ei ar fi cei păcătoşi...). La capătul opus, pentru unii dintre noi nu mai este de ajuns să avem un timp în care putem să petrecem, să ne distrăm; este nevoie azi, mai mult decât oricând, să înţelegem mult mai profund rădăcinile celor care ne formează viaţa socială prezentă. Mulţi dintre noi avem senzaţia clară, în preajma unor sărbători: de artificial, de exgerare, nimic natural, nimic cu adevărat omenesc, totul de o natură care nu arată cu nimic superioritatea omului spiritualizat...
Pe scurt: avem nevoie să ştim adevărul din spatele perdelei cu care s-au acoperit realităţile lumii noastre în ultimele milenii. Să ştim că nu suntem „vinovaţi”, „bolnavi psihici”, etc., ci doar avem alte percepţii pe care ar trebui să le considerăm sănătoase, la fel ca şi cei care le au pe cele vechi şi le consideră bune şi suficiente doar pentru că nu au stricat nimănui vreodată... Chestia este că dispreţul pentru acei membrii de familie care nu şi le mai doresc cu fast, artificialul hainelor scumpe, machiajului strident, doare mai mult decât esenţa fenomenului în sine. Nu avem înţelegere pentru cei care sunt „altfel” trăind simplu, fără să deranjeze, mai curând ne interesează părerea altora despre noi, imaginea proprie în lume, etc. 
Astfel de subtilităţi ar trebui să facă parte din viaţa noastră.
Şi aşa va fi, dar începuturile sunt grele, se izbesc deseori de inerţiile lumii. Vrem o lume mai bună şi nu ştim că prin multe manifestări personale tăiem corzile acelei lumi care apar treptat, dar sigur. 
O lume mai bună se poate dezvolta pornind în primul rând de la cea existentă, pe care ar trebui să o curăţăm de confuzii, neclarităţi, ne-cunoaşteri... 

CEEA CE NUMIM AZI TRADIŢIE...
Ceea ce face azi parte din sărbători este numai pe jumătate tradiţie adevărată, căreia nu-i ştim bine rădăcinile, şi care este împletită cu obişnuinţe mai noi, create în ultimele milenii de minţi isteţe care şi-au întemeiat politicile de influenţă asupra maselor populare sprijinindu-se pe:
– tradiţiile vechi, pe care toată lumea le ştia cândva: reale, concrete, toată lumea le folosea şi le transmitea mai departe din generaţie în generaţie;
– intuiţiile şi clar-intuiţiile pe care le aveau toţi oamenii în trecut, simţurile mentale şi astrale pe care unii oameni încă le mai aveau – spirite cu multă experienţă de trăire în condiţii grele, cu vibraţii joase, specifice acestei lumi pământene;
– obiceiul străvechi al oamenilor de a asculta şi a privi, în linişte interioară şi exterioară, „exploziile” permanente de lumini colorate, precum şi simfoniile de sunete împletite armonios în valuri care se pierd sau se suprapun, în ritmurile vieţii din univers: acestea au fost de fapt spectacolele lumii, până în momentul în care greutatea migraţiilor, cu istoriile imperiilor războinice aşa cum le ştim acum, au determinat oamenii de pretutindeni să-şi mute atenţia definitiv în altă parte, pierzând sau estompând contactul cu subtilităţile universului înconjurător. 
Impunerea unei noi religii a fost lucrarea unor conducători care au format, au forţat cucerirea acestui spaţiu spiritual prin căutarea, şi găsirea unor modalităţi de a distruge amintirea omului antic şi de a crea în loc altceva prin care să se agaţe de vechi dar în acelaşi timp negându-l, spre a fi folosit pe ascuns, în propriul beneficiu material. De frică ca nu cumva popoarele subjugate să nu se dezvolte repede mental, s-au creat noi politici de influenţare, speculând latura cu adevărat înalt spirituală a omului, pentru a se consolida, şi a nu se pierde puterea asupra maselor: care erau în ochii lor „carne de tun” şi „mână de lucru”. S-au extras bazele percepţiilor umane – binecunoscute de mult timp – şi s-au creat „datini” noi care s-au impus secole de-a rândul. Aşadar, FRICA DE DESCHIDEREA MINŢII CĂTRE ADEVĂR ŞI A INIMII CĂTRE IUBIRE a determinat inducerea conştientă de către conducători a fricii de „vrăjitoare” (femei clarvăzătoare sau numai deosebit de deştepte, tămăduitoare din generaţie în generaţie) la toate nivelele societăţii. Conducerile religioase aveau deja acumulată o experienţă covârşitoare cu privire la impunerea unor reguli pe care prea puţini oameni din popor au cutezat să le sfideze pe faţă, aşa încât nu era necesar decât să se răspândească valuri de idei pentru ca starea de mister să se menţină aparent fără interdicţii. Trebuia doar dezvoltată direcţia de abatere a atenţiei spre altceva, având bazele de petrecere deja create: beţia, sexualitatea, dar la polul opus însăşi credinţa – pentru cei ce ţineau regulile credinţei în divinitate – şi principalul pericol venea din tocmai din partea lor, fiind cuminţi şi liniştiţi. S-au lăsat spectacolele încântătoare de artificii, cu exploziile lor de lumină şi zgomot mereu perfecţionate, acoperindu-se tot ceea ce putea fi perceput altfel, iar o eventuală „părere” putea fi lesne asociată cu amintirea vie a spectacolului ieftin, dar pătrunzător, din ajun...
Un asemenea spectacol ascundea astfel intuiţia existenţei:
– luminilor cereşti: am mai discutat despre faptul că ceea ce numim „aurora polară” este de fapt un fenomen mult mai extins, dar de intensitate mult mai mică dincolo de regiunile polare faţă de restul planetei;
– sunetelor care însoţesc întotdeauna valurile de lumini: simfoniile celeste, cosmice, intuite dintotdeauna, rămase pregnant în sufletele oamenilor de pretutindeni. Este de remarcat şi reciproca valabilă: atunci când bioritmul ne permite perceperea sunetelor de acest fel, este bine să ştim că, de asemenea, suntem în mijlocul unor valuri de lumini care cad sau se ridică în cascade, se rotesc, se împrăştie sau se spiralează în toate culorile...
Sunt perioade în care, prin tradiţie, unii oameni ştiu şi cred că „cerurile sunt deschise”, că în astfel de perioade „cerurile” lasă oamenii să le caute şi să le descopere misterele. Mistere care niciodată de fapt nu au fost cu adevărat mistere, ci doar înterzise religios să fie cuprinse ca intuiţii în sufletele oamenilor şi dispreţuite laic în aceeaşi măsură. Atenţia le este abătută azi oamenilor de rând către cumpărături ieftine, ameţitoare, cu un grad exagerat de exotism fals, de calitate slabă, jinduite îndelung generaţie după generaţie. Şi pentru care sunt încurajaţi să consume mult, răspunzând într-un fel unei alte intuiţii: asupra nesatisfacerii corecte a cerinţelor de hrănire şi de protecţie normală. 
Apoi sunt încurajaţi cu tot felul de explicaţii superficiale către uitarea semnificaţiilor profunde a unor sărbători, pentru ca oamenii să nu intuiască faptul că sărbătorirea nu este în rostul ei decât mult prea puţin, şi nu într-un fel natural, real, ci sunt ascunse sub alte obiceiuri: pentru acoperirea celor străvechi. Dacă omul străvechi avea în astfel de zile tendinţa naturală spre stare de trezie în anumite nopţi, s-a speculat această stare prin petreceri îndelungate, până la ziuă, s-a impulsionat dorinţa subconştientă de a vedea, de a auzi, de a simţi vibraţiile universului prin, spre exemplu, crearea momentului „dintre ani”: cu băutură, mâncare multă şi grea (nicidecum uşoară), cu spectacole în aer liber cu mult zgomot şi lumină de la artificii, petarde cu care s-ar „alunga” fantomele şi vechiul an, şi cu care s-ar întâmpina cel nou. Omul nu mai simte nimic natural, nici măcar nu mai aude bietele ciori care strigă înspăimântate printre rafale de petarde agresive... 
S-a creat concomitent frica de „ciudat”, de neobişnuit, de fenomene naturale, de clarviziune şi clarauz: tot naturale, dar oamenii nu mai ştiu asta. În mijlocul mulţimii şi a zgomotelor, cu sticla cu alcool în mână, omul nu se mai simte ciudat, nici în natură, nici alături de semeni care nu mai agreează asemenea „artificialităţi”. Aburii băuturii se amestecă azi cu confetti şi pănglicuţe colorate amintind suav de panglicile aurorelor polare – imaginaţia omului contemporan merge mână în mână cu intuiţiile privind atâtea fenomene naturale – dar se pierd în necunoaştere şi dezinteres, se amestecă cu frivolitatea şi sexualitatea ieftină. 
Greutatea adaptării organismelor la o asemenea trăire zis „intensă” se resimte cel puţin 2-3 zile – adică numai bine cât să treacă „aburii” universului cu valurile LUI de lumini, cu armoniile de sunete cosmice şi planetare, cu vibraţiile care înalţă sufletele spre dezlegarea misterelor ce par să aştepte în van propriile trăiri ale „dezlegărilor”... 

Toate cele de acest fel au un început: un început pozitiv, creativ, bine-intenţionat: din Babilonul timpuriu, unde erau menite accentuării percepţiei fenomenelor care erau simţite tot mai puţin de oamenii prinşi în vibraţiile joase, dar perfect naturale, ale planetei. Preoţii primelor temple închinate zeilor au creat fulgere însoţite de sunete create de ei: muzică blândă în valuri, coruri de voci însoţite de acorduri instrumentale, pe fundalul cărora apăreau sporadic ori zumzet (asemănător drâmbei şi buhaiului nostru), ori acorduri grave (ca de bucium), ori vesele (de clopoţei sau tamburine). 
Asemenea „spectacole” au fost preluate şi mutate în petreceri sacerdotale în templele egiptene, iar de la egipteni s-au răspândit în tot bazinul mediteranean. 

Să ne oprim deocamdată aici cu istoria, fără să uităm că femeile au ajuns să fie în mod intenţionat dispreţuite de bărbaţi prin factori religioşi, având la bază aceeaşi motivaţie: deschiderile intuitive puternice deosebit de apreciate în lume înainte de înputernicirea templelor religioase. Religia creştină nu permite femeii să intre în altar – ferească Dumnezeu să nu li se deschidă viziuni ale adevărurilor ocolite de preoţi. Deschiderile lor spirituale deveneau un pericol real pentru cei care îşi doreau din ce în ce mai aprig protejate puterile asupra oamenilor aserviţi lor. Pe de altă parte, tot femeile au fost antrenate treptat în distracţii ieftine, departe de profunzimi spirituale: capacităţile lor multisenzoriale se datorează existenţei în sistemele lor corporale, şi gestionării unei game de vibraţii mult mai largi decât ale bărbaţilor – pentru că ele nasc copiii care au nevoie de obişnuinţe din naştere de multe feluri, în vedere adaptării rapide la lumea în care se nasc. În acest fel, impulsurile vin în corpurile lor chiar înainte de naştere într-o gamă foarte diversă şi percepţiile se dezvoltă de multe ori numai şi prin apariţia unor intuiţii în sufletul lor, legate de evenimentele familiale pe care le privesc întotdeauna deosebit de profund. De aceea copiilor li se impune de mici o anumită linie de manifestare, care să-i ancoreze bine în lumea materială pentru care s-au născut: lucru care nu este rău, dacă s-ar împleti cu libertatea de a-şi dezvolta intuiţiile, sub încurajarea unor mame şi ele intuitive. Bărbaţilor li s-a impus religia practicată, femeile au rămas cu dispreţul pentru însăşi fiinţa lor, iar acolo şi atunci când femeile nu-şi puteau reţine isteţimea şi intuiţiile s-au ales cu pedepsirea „vrăjitoriei” de care ar fi dat dovadă. Au fost obligate cu supunerea prin tradiţii false – practicile sexuale egiptene din temple care au stat la baza altora mai noi, desfăşurate mai ales în nord (obligativitatea supunerii oricărui bărbat care le întâlnea pe stradă, şi nu aveau voie să stea în casă). În general prin obligaţia supunerii bărbatului, după obligaţiile curente ale întreţinerii gospodăriei, se instala mereu oboseala care nu mai lăsa spaţiu de manifestare unor clar-intuiţii sau clar-simţuri. 
Slujitorii templelor, şi mai târziu ai religiilor abrahamice erau şi deştepţi, aveau şi experienţă să abată atenţia de la "deschiderea cerurilor", de la deschiderea mentalului uman...

Toate acestea, odată înţelese, ar trebui să fie punct de pornire în înţelegerile, acceptările omenirii aşa cum a fost ea cândva în mod real şi cum va fi în viitor, chiar dacă revenirea se face greu. Şi se va face cu adâncirea cunoaşterilor spre decelarea falsurilor care ne-au marcat istoria ultimelor noastre milenii. 
Deocamdată închidem această discuţie, căci mai avem de analizat câteva aspecte de acest fel privind sărbătorile de iarnă.