Cineva îmi spunea: “Parcă mă plimb printr-un vis...”.
Şi eu i-am răspuns că simt de multe ori acest lucru, atunci când sunt liniştită, când visez la idealuri împlinite, când nu mă obligă nimeni – nu mă împinge, nu încearcă să mă convingă de altceva faţă de ceea ce simt eu că pot face în acel moment. Şi simt nevoia de gesturi simple, discrete, calme, să las să iasă afară din mine: calm, linişte, echilibru, înţelegerea celor pe care le simt aşa în mine. În comparaţie cu ceea ce simt eu, gesturile unora din jur îmi par şi mie exagerate, forţate, agresive, dure.
...Cândva, în vremuri de mult apuse (dar nu de tot...) toţi am fost echilibraţi, iar trăirile noastre erau profunde, pline de semnificaţii deosebite... Da, esenţiale, simple şi profunde...
Atunci ne foloseam toate forţele pe care le pot avea nişte spirite evoluate: în echilibru între ele, şi cu toţii eram în echilibru unii faţă de alţii. Preţuiam mult viaţa şi calităţile ei, materia fizică pe care o respectam, ştiind s-o folosim corect, atât cât ne trebuia, respectam viaţa sub toate formele ei, oriunde s-ar fi găsit ea. Aveam un trai simplu, auster, dar de calitate înaltă, considerând o calitate înaltă ceva pe care azi nu înţelegem: creaţia omului să dăinuiască doar cât este necesar unei familii pe timpul a două generaţii, înafara celor necesare întregii comunităţi. În curăţenie, corectitudine şi pentru noi, şi pentru întreaga natură care ne înconjura.
Nimic nu era prin impunere, ci prin bun simţ şi mai ales cunoaştere largă a realităţilor de pretutindeni şi din toate timpurile. Aceasta însemna folosirea tuturor forţelor spirituale. Până acum 6-7.000 de ani eram cu toţii, oriunde în lume, cunoscători şi aplicatori ai tuturor celor pe care azi le numim idealuri în orice formă de manifestare umană.
Împunerile au venit din partea semenilor lipsiţi de experienţă la adaptarea manifestărilor ideale de odinioară, atunci când schimbările vremurilor au devenit evidente: când vibraţia Pământului şi cerurilor a scăzut atât de mult încât ar fi trebuit cu toţii să adaptăm cunoaşterile pe care le aveam – la vremurile întunecate, cu vibraţii grele, joase. De care ştiam dintotdeauna că vor veni, dar când am început să le trăim, nu toţi le-am putut face faţă. Care scot din noi şi ce poate fi mai bun, dar şi ce poate fi mai rău. De ce rău? Pentru că prin brutalitate ne-am rupt cândva de animalitate şi cu putere fizică ne-am împotrivit hotărât celor ce ne stăteau în calea folosirii celor învăţate în calitate de creatori conştienţi, înaintaţi: creatori în forme mentale şi creatori în forme fizice. Nu aveam decât să schimbăm lucrul mental cu cel fizic, comunicarea şi planificarea lucrărilor noastre în imagini – cu cea prin gândire şi vorbire, deplasarea prin forme plutite la suprafaţa pământurilor şi apelor – cu creaţia de diverse mijloace de transport. Pe toate le cunoşteam: spiritul avasat foloseşte o multitudine de proceduri în funcţie de vibraţii şi de lumea vie în care se întrupează. O vreme asta am făcut, sub îndrumarea Moşilor rămaşi în mijlocul nostru din străvechimi. Spiritele umane cu experienţă de trăire în vibraţii joase nu mai puteau trăi întrupate mult timp, de aceea corpurile noastre, adaptate la schimbările lumilor, şi-au diminuat vitalitatea, aşa cum creşterea copilului se opreşte la un moment dat, urmând arhetipul speciei umane: pentru ca spiritul să nu obosească peste măsură. Spiritele cu experienţă multă de trăire în vibraţii joase şi înalte deopotrivă: numiţi Moşii popoarelor (sau Bătrâni, sau Vraci, sau Patriarhi) au rămas în lume cu corpurile lor străvechi pe întreaga perioadă a vibraţiilor joase, ajutând toate vieţuitoarele pământene şi Pământul însuşi, aşa cum o făcuseră toţi oamenii, întotdeauna.
Cu puterile fizice şi cu înţelegerile normale ale epocii pe care o traversam am trăit toţi oamenii împreună şi la bine, şi la greu. Ne-am luptat împreună pentru pământurile cultivate care ne erau distruse de animalele sălbatice, ne-am luptat cu vânturi, tornade, îngheţuri, furtuni, alunecări de teren, revărsări de ape, fără să fugim din faţa urgiilor, apărându-ne vieţile şi bunurile din gospodării. Am reînvăţat să ne ferim, iar când nu s-a mai putut, am creat tot ceea ce se putea pentru a sta şi a le ţine piept. În memoriile noastre nu sunt azi numai cele de pe Pământ, ci toate cele de aici se împletesc cu intuiţii, amintiri vagi, dar grele, de multe ale feluri de greutăţi de pe multe alte feluri de planete, trăite pentru că ne sunt necesare învăţării folosirii multor alte seturi de raze din întreaga radiaţie a spiritului propriu . Toate la un loc ne-au format şi cunoaşterea, şi experienţa de a ne folosi cunoaşterea dobândită. Am învăţat apoi cum să abordăm tangenţe cu alte spirite, obişnuite să facă în aceleaşi condiţii altecva decât noi, în alte feluri pe care noi le-am învăţat bune pentru alte situaţii. Ne-am ocărât şi ne-am omorât pentru că era mai bine consolidată manifestarea agresivă de tip animalic, din evoluţiile lungi anterioare, decât înţelegerile de tip conştient-creator, destul de noi, necesitând eforturi mai mari la începuturi. Dacă erau amintiri, intuiţii din medii planetare pline de animale asemănătoare celor care fusesem şi noi cândva, aşa cum stăteau lucrurile pe Pământ, influenţele lor erau rapide, concrete: agresivitatea noastră revenea spontană şi totală.
Încă suntem în plin proces evolutiv de conştientizare a celor care apar în noi sub influenţele animalice. Dacă le-am depăşit la nivele de vibraţii înalte, nu le-am depăşit la nivele de vibraţii joase, asemănătoare nivelelor de manifestare din evoluţiile anterioare. Tocmai pentru a ni le conştientiza suntem aici, acum.
Dar vibraţiile scad şi cresc mereu. După perioadele de vibraţii joase, vibraţiile cresc, vremurile se schimbă şi noi ne schimbăm odată cu ele. Nu ar fi trebuit să ne schimbăm total, aşa cum scriam mai sus: trebuia să ne păstrăm prietenia, bunul simţ, relaţiile calde, frumoase, să ne ajutăm reciproc, cu respect, cu abnegaţie. Am conştientizat treptat că nu avem cu toţii puterea de a nu ne schimba sentimentele, emoţiile, dorinţele odată cu schimbarea vibraţiilor, dacă condiţiile naturale şi cele spiritual-sociale sunt potrivnice manifestărilor umane înalte, plenare. Am făcut ceea ce ştiam să facem, dar în special diferenţele de experienţă au început să fie tot mai puternice. Restul ştim, este istorie cunoscută.
Azi suntem în situaţia inversă: vibraţiile cresc şi schimbarea este de revenire la ceea ce am fost odinioară. Simţim la un moment dat că parcă ceva se schimbă în noi şi conştientizăm influenţele exterioare care ne mână ca şi când am fi nişte păpuşi mânuite de un păpuşar neînţeles. Totul devine extrem de neplăcut.
Unii mai mult, alţii mai puţin. Unii folosesc asemenea simţiri pentru a influenţa în continuare pe alţii, aparent mai slabi, în moduri din ce în ce mai perverse, spre realizarea de acţiuni în propriul interes. Toţi suntem oameni, dar ca spirite care ne animă corpurile suntem în faze diferite de evoluţie. Alţii au scăpat de o asemenea povară spirituală şi preferă sclavia în locul multor fapte ale stăpânilor care abia acum îşi vor conştientiza răutăţile, perversiunile de care pot fi în stare. Sclavii învaţă răbdarea şi mai învaţă să reziste influenţelor venite din partea stăpânilor. Unii pot – alţii nu. Toţi vom putea – pentru că în vibraţii înalte ne amintim toate manifestările proprii la care am ajuns şi pe care în vibraţii joase le numim idealuri: de neatins sau putând fi atinse uneori – dar cu greu sau de loc nu mai pot fi atinse în continuare, de cele mai multe ori...
Treptat ne dăm seama şi de alte lucruri: că înainte ne doream şi reuşeam să învăţăm să scriem pentru a transmite experienţa personală urmaşilor noştri, să citim pentru a primi experienţa înaintaşilor noştri, să adaptăm asemenea moşteniri la acele condiţii pe care le percepem ca fiind schimbate faţă de povestirile lor. Ne dăm seama că azi ne-am dezobişnuit – şi renunţăm repede dacă putem la învăţături: să scriem, să citim, să ne folosim cunoaşterea în viaţa de toate zilele, să o dăm mai departe urmaşilor noştri. Ceea ce pentru noi era cândva o artă profundă şi subtilă, azi devine o corvoadă de care ne lipsim bucuroşi cu prima ocazie. Toate erau cunoscute cândva ca fiind folosiri ale unor corpuri ale noastre pe care ni le vedeam: azi nu le mai vedem, dar nici intuiţia nu ne-o mai credem, nu ne-a mai rămas. Chiar dacă la începutul vieţii ele vin – familia şi societatea nu ne dă voie să le folosim, ba chiar încă nu sunt rare cazurile în care ne pedepsesc sau ni se spune că sunt “prostii”. Dar la un moment dat intuiţiile revin, ne asaltează, ne credem proşti sau bolnavi, încercăm să ne rupem de ele în mod BRUTAL, ca să fim bine văzuţi de “ochii lumii”. O lume condusă de spirite întrupate care nu au încă putere de a reveni la capacităţile lor umane normale, pierdute cu doar puţin timp înainte şi pe cale a fi regăsite, dar mai greu deocamdată pentru ei. Cei ce le au, le acceptă la început cu bucurie sau formal, se luptă interior, în sinea lor, treptat, în această lume încă rece, cu astfel de capacităţi. Au venit în această lume pentru a se uni şi a le scoate la suprafaţă, spre învăţătura tuturor. Dar revenirea încrederii de sine e lentă şi grea. Haita celor încă fără de putere atacă mereu agresiv şi nu uită să se răzbune pe cei care cred că ar dori să le abată atenţia şi puterea de la bogăţiile lor. Lupta continuă până când cei fără de puterea revenirii nu se mai întrupează, mergând în alte lumi a căror vibraţie este mult mai mare decât cea de pe Pământ, căci nu pot aştepta aici să se schimbe vremurile în ritmul propriu Pământului fără a se lupta şi a distruge prin obişnuinţa lor pentru lumea pe care şi-au creat-o cândva, dar nu o mai pot păstra.
Rămân pe Pământ numai cei care pot să o facă. Contrar unor încredinţări, cei neputincioşi încă vor pleca primi – nu cei mai puternici, pentru că cei puternici trebuie să ajute în continuare la refacerea planetei şi a unei omeniri curate, muncitoare şi loiale planetei lor. Şi împreună vor face lumea frumoasă, aşa cum era ea odinioară, cu forţe proaspete şi dorinţe curate, înălţătoare mereu.
Dar azi suntem pe muche de cuţit. Şi avem nevoie de acest “cuţit”: unii pentru a rezista conştientizând tot ce se petrece şi ajutându-se reciproc să înţeleagă cât mai multe şi să-şi amintească tot ceea ce pot, treptat, cu răbdare, transformând visele de somn în cercetare astrală sau/şi mentală, transformând emoţionalul haotic-tumultos de până acum în sentimente, simţiri echilibrate, apoi înălţate. Ei conştientizează treptat că tocmai lipsa acestor manifestări umane avansate, de la care majoritatea oamenilor au fost reţinuţi de către semenii lor, i-a condus la vărsarea energiilor nefolosite la alte nivele în corpul fizic – singurul care le-a fost permis să-l folosească: şi nu în folosul propriu, ci al stăpânilor lor. Un corp fizic care nu ar fi trebuit să fie chinuit, înfometat, muncit până la epuizare: ar fi fost normal să se muncească pentru hrană şi adăpost, drumuri şi poduri, moduri austere de odihnă, de deplasare, de comunicare şi relaţionare. Nu să lupte. Nu să distrugă planeta şi nici animalele pe care a ajuns să le urască, şi nici proprii semeni de care s-au săturat să-i simtă aproape. Nici ura, nici sălbăticia...
Cei care simţim că ne revin treptat puterile de a pune idealurile în practică, devenind din idealuri de neatins – fapte curente, simţim cum plutim cu bucurie în suflete în această lume care se luptă: ba pentru schimbare, ba pentru neschimbare. Natura se zbate şi ea sub puterea schimbărilor cosmice şi telurice deopotrivă. Nu ne dăm seama că avem nevoie de toate, doar să le folosim şi curent, şi punctiform, când avem nevoie, când este cazul. Toate cunoaşterile noastre vechi se vor îmbogăţi cu aspecte noi, cele noi se vor întări. Descoperim că trebuie să devenim, şi putem să devenim mai flexibili, trecând mult mai uşor de la mânie la revoltă şi în final la înţelegere şi acceptare; că trebuie să facem deosebirea între fugă laşă şi protecţie curajoasă, între simplificarea muncii şi renunţarea din lene. Şi încă multe altele...
Descoperim o lume astrală care ne ajută, ne amintim că evoluăm ajutaţi şi mereu coordonaţi de entităţi mult mai evoluate decât noi, spre a ajunge asemenea lor mergând pe un drum cât mai echilibrat cu putinţă: cu minimum de suferinţă şi cu maximum de acumulare de experienţă din gânduri şi fapte, înţelegeri şi manifestări pe măsura lor. Simţim universul pulsând de viaţă şi ne amintim despre profunzimile tuturor celor care ne înconjoară, încercând să nu le mai uităm vreodată. Iar pentru asta ne dăm seama că a venit vremea să trăim curat, calm, liniştit, simplu pe cât ne permit necesităţile în mijlocul unei societăţi pe care să o vedem ca pe noi înşine. Şi astfel ajungem să trăim ceea ce în trecut era curent şi azi numim idealuri. Revenim la trăirile ideale, urmărind şi idealurile moştenite, ale generaţiilor imediat anterioare, şi ale noastre descoperite într-un sine uitat şi acum reamintit...
...Şi uite cum prietenul meu simte bine că parcă se plimbă printr-un vis, şi eu asemenea lui, cu sufletul plin de încântare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu