Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Să nu ne imaginăm că misiunea sfinţilor se termină odată cu trecerea lor dincolo de fiinţă. Munca lor merge mai departe, într-o deschidere uriaşă în volum, calitate şi profunzime...
LA MULŢI ANI TUTUROR CELOR CARE POARTĂ ÎNDRUMĂRILE DE NUME ALE SFINŢILOR PETRU ŞI PAVEL !!!

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


sâmbătă, 27 decembrie 2014

SUB SEMNUL SOLSTIŢIULUI : CA ÎN FIECARE AN, ÎN ZILELE MIJLOCULUI DE IARNĂ

Se spune că începând cu noaptea solstiţiului încep cele 10 nopţi magice ale „cerurilor deschise”. Este corect – cu amendamentul celor pe care le spun de fiecare dată când vine vorba: cerurile sunt „deschise” tuturor, fără încetare, în toate clipele timpurilor... În anumite perioade însă percepţiile oamenilor sunt mai slabe, lăsat fiind să fie aşa pentru ca intuiţiile lor să crească, să se întărească, să se dezvolte, să funcţioneze treptat în orice loc din univers, în orice condiţii – oricât ar fi ele de grele...
Dar... ceea ce trebuie să reţinem în plus este faptul că, pe de o parte, această perioadă creşte mereu – şi ajunge azi pe timpul iernii cam de pe la jumătatea lunii noiembrie până pe la 20 ianuarie, pentru unii chiar mai mult – după experienţa proprie şi corpurile puţin deteriorate în curgerea vremurilor. Pe de altă parte, dacă înainte puţini oameni aveau puterea de a percepe (în special a vedea) ceva dincolo de obişnuinţele vieţii curente, în mod nativ, după puterile spiritului şi curăţenia trupului lor, azi asemenea graniţe timp să se estompeze şi, indiferent de condiţii, tot mai mulţi oameni percep tot mai multe fenomene iar, cu pregătire specifică dezvoltării multisenzoriale, rapid şi ireversibil li se instalează astfel de simţuri, în plus faţă de cele ale corpului lor fizic. Dacă tradiţia spunea cândva că fără exerciţiu asemenea caracteristici se pierd, azi din ce în ce mai mulţi oameni conştientizează că, deşi o perioadă nu au putut să se consacre unor asemenea activităţi, la reluare totul irumpe, dezvoltat parcă fără oprire în tot timpul considerat „pierdut”...
Azi călătoriile astrale sunt obişnuinţă pentru mulţi dintre cei care fac meditaţii ţintite sau active, mentalizările sunt obişnuinţe pentru cei care nu s-au lăsat înfrânţi de sistemul învăţământului obligatoriu – considerând că, asemenea religiei, toate pot merge împletite dacă „îşi ţin gura”, iar românii sunt obişnuiţi de mult cu astfel de înţelegeri, de pe vremea sistemului politic comunist, când fiecare făcea ce voia în spatele celor pe care accepta să le facă în mod obligat...

În fiecare an, cu prilejul sărbătorilor de iarnă, scriu despre acest fenomen de „deschidere a cerurilor” – despre fenomenologia solstiţiului de fapt şi modul în care ea se reflectă în cunoaşterea populară sub forma tradiţiilor de toate felurile. Şi nu mă refer neapărat la creştinism: în spatele lui se află puternica moştenire de cunoaştere strămoşească, de natură străveche, sprijinită pe natura transcedentală a locului, pe care nimeni nu a putut-o rupe, chiar dacă încercări au fost fără limită de omenie până în sec. XV – XVI : adică până când vrând-nevrând conducătorii religiei impuse în plan european au trebuit să lase tradiţiile străvechi să curgă, dar au fost adaptate la religia europeană din care orice conducător trăgea speranţe să-i curgă foloase. Începând cu Mihai Viteazul şi perioada imediat următoare, oamenii de bună credinţă au ajuns la concluzia că astfel de foloase nu veneau însă la cererea disperată a luptătorilor şi supravieţuitorilor pentru dreptate şi libertate, iar lumea nu avea să se îndrepte atât de repede pe cât sperau ei... De aceea vitejii cunoscători ai neamului nostru s-au retras din lume, ducând mai departe o luptă de un alt fel – nu o luptă cu armele: lupta-muncă de susţinere şi îmbogăţire a tradiţiilor care ascundeau în mod metaforizat cunoaşterile neamului, pe care le-au menţinut indiferent de situaţiile politice. Istoria mileniului al II-lea d.Ch. va fi cândva înţeleasă corect şi mult mai profund decât o ştim azi: ceea ce nu înseamnă că este lipsită de importanţă bătălia pentru glie şi libertatea poporului, însă ea ar trebui să se împletească cu istoria cunoaşterilor poporului român, alături de cunoaşterile altor popoare: din care va rezulta fără urmă de tăgadă că orice cunoaştere, a oricărui popor, are un fundament comun, fără ca vreunul să-şi mai poată aroga întâietatea pe vreun plan. Pe acest suport, se va înţelege rapid şi se va refolosi ceea ce a fost ascuns de principiul sabiei sau de principiul unui Dumnezeu al altor neamuri: un Dumnezeu răzbunător şi pedepsitor al unora sau mecanicist-orgolios contemporan al altora. 

Despre ceea ce caracterizează această perioadă a anului în care ne aflăm acum am făcut prezentări ample (în articolul http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.ro/2014/01/sub-semnul-solstitiului-4-deschiderea.html ) şi reţinem ceea ce este cel mai important lucru: tocmai astfel de perioade determină percepţii mult mărite ale oamenilor, când ei pot – şi au putut întotdeauna, de-a lungul vremurilor – să conştientizeze că ceea ce au moştenit din bătrâni nu erau simple poveşti spuse la gura sobei, izvorâte dintr-o imaginaţie neconsumată, ci atenţionări clare asupra realităţilor unui univers pe care omul îl poate percepe, dar nu întotdeauna în mod egal; că percepţiile se pot estompa în timp, dar revin în forţă altcândva; că omul are putere de percepţie, dar nu are putere asupra cerurilor de unde vin schimbările, iar folosirea acestor percepţii nu este spre acţionarea asupra lor, ci asupra propriei persoane a cercetătorului. Cel care dovedeşte profunzime în gândire şi simţire poate fi îndrumat, condus atent şi corect, cu un anumit alt-fel de conducere care să încurajeze intuiţiile proprii, prin care omul îşi poate descoperi propriile evoluţii, propria cale, îşi poate aminti clar că a ştiut totul cândva: mai ales să „asculte” cerurile, lumea, Pământul, apele, stelele... Că a ştiut cum cerurile au „ochi” şi „urechi” care pot întări pe vecie „ochii” şi „urechile” omului-spirit-căutător în lumile create pentru el... Că poate înţelege mai departe:
– cum unii oameni pot avea intuiţii puternice într-un anumit an dintr-o perioadă mai lungă de ani: şi în acel an va cunoaşte şi el astfel ceea ce au cunoscut alţii, anterior lui; că în orice an vine rândul unuia sau altuia, după cum îi sunt puterile, înclinaţiile, învăţăturile. Iar aceasta se petrece datorită faptului că fiecare om are ritmurile lui proprii de puteri interioare, cu ritmurile corpurilor lui, fiecare cu puterea şi suflul lui; care rareori se poate împleti cu al altuia, rareori poate fi în pas simultan cu alţii, chiar dacă toate merg în timpuri apropiate şi cu paşi apropiaţi; de aceea în fiecare an vie rândul altuia să perceapă ceea ce alţii au putut în anii anteriori; şi nu există astfel om care să nu poată înţelege toate acestea – doar îndrumătorul şi semenii lui să aibă răbdare şi putere de lucru cu fiecare om în parte;
– cum copiii, de regulă, sub puterea energiilor proprii şi ale mamei lor, pot să le perceapă pe toate, permanent, formându-şi un fond perceptiv şi intuitiv propriu; dar, pe măsura creşterii şi integrării lor în societatea de naştere, cu obiceiurile şi obligaţiile ei, acest fond are tendinţa să se estompeze, însă spiritul are obligaţia evolutivă să le păstreze pe toate şi să se orienteze cu ele în momentele folosirii – autonome sau împletite – în lumea sa. Astfel fiecare om contribuie la ridicarea societăţii sale pe toate planurile, indiferent de gradul de conştienţă a lucrării pe care trebuie s-o realizeze el şi semenii săi;
– cum toate cele de până acum, departe de a se sfârşi în imperiul tehnologiilor actuale şi imediat viitoare din ce în ce mai rafinate, iau amploare doar până la generalizarea treptată a percepţiilor multisenzoriale ale tuturor oamenilor, pe măsura finalizării sarcinilor fizice pentru care au venit pe Pământ în principal. Din acel moment, fiecare spirit de om: ori se retrage din viaţa pământeană, plecând spre alte „zări” ale universului, de unde a venit pe Pământ cândva, ori se retrage din oraşul care l-a sprijinit până atunci, dar rămâne pe Pământ în continuare, părăsind viaţa urbană definitiv, luând calea naturii. În mijlocul ei, sarcinile sale vor lua amploarea necesară continuării în ritm alert spre trecerea de la trăirea exclusiv fizică la aceea mental-astrală. Astfel de oameni vor trăi la început, ca perioadă de trecere, în aşezări mici, dar puternice ale mentalilor îndrumaţi de Moşii reveniţi în mijlocul oamenilor, apoi vor ieşi din orice fel de societate şi vor trece în rândurile pădurenilor, tot sub îndrumarea Moşilor, cu sarcini de refacere a planetei după epoca manual-industrială trecută. De aceea avem nevoie să cunoaştem istoria străveche cu tot ceea ce ţine de viaţa, lucrările pădurenilor şi a Moşilor de pretutindeni. 

S-a înţeles, de asemenea, de către mulţi oameni – totuşi puţini comparativ cu întreaga omenire – că societatea a încurajat o vreme evoluţia virtuasă a oamenilor, sub coordonarea spirituală a unor semeni cu foarte multă experienţă de viaţă în condiţiile pământene curente; după această perioadă de consolidare a vieţii fizice echilibrate, oamenii au fost lăsaţi să vadă ei înşişi cât de puternic sau cât de slab poate să le fie semnalul interior, din sinea lor – comparativ cu impunerile exterioare, venite din societate. Treptat, oamenii între ei nu s-au mai încurajat, nu s-au mai ajutat, nu au mai conlucrat: astfel de situaţii nu sunt specifice numai oamenilor între ei, peste tot în univers sunt locuri şi condiţii dure care despart întrupaţii şi fiecare dintre ei trebuie să se descurce pe cont propriu, doar cu ajutor şi întărire din partea entităţilor ajutătoare astrale proprii: dar ţinând cont să folosească întotdeauna pe cele mai altruiste şi iubitoare fapte, gânduri – manifestări care să arate elevarea permanentă a spiritului. 
Tocmai de aceea este nevoie să ne întărim cu orice prilej, să ne consolidăm încrederea de sine în orice situaţii de evoluţie am ajunge, să ne manifestăm în cel mai bun şi profund mod posibil, în eternitatea vieţii noastre monadice. 

Despre percepţiile noastre trecute, prezente şi viitoare vom discuta pe îndelete în fiecare an, la vremea potrivită, iar între două solstiţii de iarnă sau de vară – cum vine vremea – vom discuta pe larg despre felurile de percepţii din care suntem coborâtori, cum s-au derulat schimbările lor, astfel încât să înţelegem cu toţii – mai întâi prin informare, apoi prin cercetare proprie multisenzorială, înaintând încet dar sigur pe această cale – de ce lucrurile minunate, splendide, vădind cunoaşteri profunde ale unui univers în totalitate dezvăluit pământeanului – nu au fost nicicând „”daruri” ale extratereştrilor care ar fi venit cu nave pe Pământ pentru a schimba cursul unor evoluţii normale în lumea lor sau a noastră... Vom înţelege treptat miezul ascuns al moştenirilor noastre ancestrale, pe care nimeni şi nimic în lume nu ni le-au putut distruge, chiar dacă au fost cosmetizate să arate altfel decât au fost ele pogorâtoare din vechime. O cosmetizare realizată de oameni care nu au au înţeles – sau au fost interesaţi să nu dezvăluie înţelegerea lor – că există multe feluri de a privi viaţa şi universurile, sub bagheta creatorilor lor, iar până la urmă nimeni nu poate împiedica spiritul uman să se dezvăluie, atunci când îi vin vremurile. Că eternitatea şi infinitatea pe care creatorii lumilor ni le-au dezvăluit au îndrumări clare la tot pasul pentru a cerceta tot ce ne înconjoară, nicidecum să primim fără responsabilitatea concluziilor, analizelor, înţelegerilor rezultate din conlucrări adunate mileniu după mileniu... Cele două feluri de cunoaştere care s-au împletit pe teritoriul ţării noastre: creştinismul şi zalmoxianismul, puteau aşadar să coexiste în acelaşi spaţiu, în aceleaşi suflete, căci erau cu adevărat coborâtoare din aceeaşi aripă a spiritualităţii umane: dar nici sufleteşte, nici materialiceşte nu s-a dorit acest lucru...
Şi, la fel ca la noi – oriunde în lumea largă, oriunde puteau fi folosite omenia şi iubirea, fără impunere cu biciul pentru o pungă de „arginţi”...

Niciun comentariu: