Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Să nu ne imaginăm că misiunea sfinţilor se termină odată cu trecerea lor dincolo de fiinţă. Munca lor merge mai departe, într-o deschidere uriaşă în volum, calitate şi profunzime...
LA MULŢI ANI TUTUROR CELOR CARE POARTĂ ÎNDRUMĂRILE DE NUME ALE SFINŢILOR PETRU ŞI PAVEL !!!

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


duminică, 27 iulie 2014

PORNIND DE LA NEÎNŢELEGEREA LUI „A FI FERICIT”: DE LA DEPENDENŢE – LA FOLOSIRI ECHILIBRATE CONŞTIENTE

Motto: Nu alunga o idee pe care o știi deja: recunoaște-o și urcă cu ea pe treapta următoare.

Da, am pornit iniţial de la scepticismul multor cunoscuţi privind accesul personal, liber, la ... fericire... de la scepticismul privind faptul că ţine de noi şi de munca noastră interioară să fim fericiţi, să ne găsim stări de bucurie interioară până la stări de fericire, stări de acel complet spiritual în care nu mai are loc, măcar şi pentru un scurt timp de oprire, nici un fel de nemulţumire proprie... 
Și mai ales este foarte răspândit scepticismul privind faptul că nu alții ne aduc această stare, precum și a cere și altora să realizeze ceea ce putem ajunge să facem noi este o himeră, o iluzie, până ce omul nu conștientizează singur starea sa și ce trebuie să facă pentru a merge mai departe. 

Da, teoretic mulți dintre noi știm asta; practic – ori nu credem în astfel de lucruri, ori credem dar nu avem putere să mergem mai departe la un anumit moment dat: ori obosim, ori credem că gata! am reușit și nu mai avem nevoie de muncă proprie... Ceea ce este eronat și viața ne fură mai departe, fără să știm ajungem într-un cerc vicios în care ne învârtim pierzând un timp prețios...

Multora le este greu, pentru că nu au înțeles că munca este a noastră, nu a lui Dumnezeu, nu a universului, nu a altora cu noi...
Am ajuns de mult, și de multe ori la concluzia că toate cele ale vieţii noastre ar trebui înţelese şi lucrate intensiv pentru a ajunge să sădim florile fericirii în viaţa noastră... Florile interioare – nu cele exterioare: câştiguri nemuncite, puteri de orice fel şi asupra oricui... acelea sunt mulţumiri exterioare trecătoare în felul lor, care ne pot determina să înţelegem că suntem dependenţi de ceva care în lipsă ne conduce imediat la ...nefericire... Raiul şi iadul se împletesc în orice clipă şi a şti, a numi doar termeni de acest fel, şi numind clipele noastre astfel nu este ceva ce ne salvează de necaz, nu ne orientează decât dacă luăm în propriile mâini viaţa, gospodărind-o cu hotărâre, cu străduință. 
Cu dedicare, cu alte cuvinte...
De fapt raiul şi iadul ţin de gestionarea necesităţilor noastre şi de înţelegerea faptului că dependenţele ne strică viaţa: numai ele. Ele aduc războaie, crime, adultere, beţie, boală. Le transmitem urmaşilor pe toate căile de care nu suntem conştienţi şi la urmă ne întrebăm de ce... De ce sunt toate cum sunt, de ce nu sunt toate altfel decât sunt...

Să încercăm să ne cunoaştem dependenţele şi să le echilibrăm prin detaşare, depărtare de ele, chiar un anumit fel de rupere treptată de ele. Dar de la această muncă este necesar să trecem pe treapta următoare: să nu renunțăm decât de la cele care ne fac realmente rău (droguri, apucături cu adevărat urâte, distrugătoare), ci să învățăm să le folosim, să le gestionăm exact la locul și la momentul potrivit. Să simțim permanent cum apar necesitățile și cum putem să folosim ceva abandonat la un moment dat, cu măsură și într-un echilibru bun cu alte elemente ale vieții noastre curente. 
Spun „un anumit fel de rupere” şi nu cu hotărâre rupere definitivă, căci subiectul dependenţelor noastre, elementul central al lor este unul dintre elementele vieţii noastre: folosit în exces strică – folosit conştient, echilibrat în momentele care îl cer, conduce la echilibrarea noastră dinamică, făcând loc acelui fel de încredere în viaţă care conduce la înfrumuseţarea şi înfericirea vieţii noastre...

Sună ciudat „înfericirea vieţii” ? Dar dacă doar nu suntem obişnuiţi – nici cu termenul, nici cu fericirea legată de absenţele dependenţelor noastre fizice sau emoţionale deopotrivă?!...

Şi spun asta pentru că mulţi oameni privesc cu un anumit fel de dispreţ acru ceea ce și-au dorit și nu au simţit în viaţa lor sau poate că au simţit doar clipe trecătoare de mulţumire personală pe care nu le-au mai regăsit, căci doar au căutat exact ceea ce au pierdut – şi fără acele feluri de simţire se simt goi, străini de propria viaţă, neterminaţi... Cercul strâmt, și mereu strâmtorat al lucrurilor cunoscute și plăcute nouă ne strânge mereu de gât și credem că alții sunt de vină – cei de la care așteptăm în van să ne ofere ceva: chiar și de la Dumnezeu sau cum am numi noi ceva atotputernic și mare, de la care avem maxime așteptări...
Desigur ar fi multe de spus despre aceste simţiri, iar din nefericire (!) există şi un substrat care alimentează orice fel de nefericire a noastră: un fel de etalon subconştient al fericirii, acel „rai pierdut” interpretat în fel şi chip în zilele noastre: este de fapt perfecţiunea atlanto-lemuriană crezută a fi pierdută, căutată şi neregăsită în lumea cunoscută a istoriei contemporane. 
Dar nu este cazul în acest moment să discutăm despre ea, decât ca despre un substrat care alimentează curent nemulţumirile noastre, iar noi avem azi nevoie să conştientizăm că nemulţumirea poate fi înfrântă, privind viaţa nu ca pe o greutate, ci ca pe o formă de orientare cu tot ceea ce ştim şi putem personal, fiecare în parte, pentru a merge mereu mai departe. Şi dacă nu o facem, dacă ne lăsăm duşi de dependenţele, de limitele noastre, dacă ne depărtăm constant de încercările de a vedea greu acolo unde este doar neîncercat încă, ne vom izbi mereu de acelaşi dor de fericire pe care nu o putem atinge: e la îndemâna noastră să nu căutăm numai ceea ce nu avem, ci să construim ceea ce putem, să ne curăţăm vieţile, înţelegerile, căutările. Fericirea nu este un ţel în sine, ci este o stare rezultată din luminarea şi curăţirea noastră de tot ceea ce nu am echilibrat în viaţă. Echilibrul este format din a fi şi a nu fi în mod egal, ceea ce înseamnă că acel „a fi” ar trebui să fie exact atât şi acolo unde trebuie şi să se împletească cu „a nu fi” în aceeaşi măsură. Ne vom bucura acolo unde „este” şi vom înţelege că acolo unde „nu este” este exact ceea ce trebuie să fie. Şi vom învăţa să punem noi exact acolo unde, şi când, şi cât trebuie sau nu trebuie, fără să ne mai gândim la altceva decât că tot ceea ce este – este exact ceea ce trebuie să fie la locul potrivit, în termenii potriviţi, la timpul potrivit. 

Aşa pot răspunde eu, personal, la întrebări despre fericire...

Şi ceea ce este mai important este faptul că recunoaşterea dependenţelor noastre – de la cele mai grosiere la cele mai fine: căci da, sunt şi grosiere, şi fine, şi subtile... – este un pas important pe acest drum. Le credem doar pe cele grosiere, apărându-ne de ideea de a avea astfel de dependenţe şi confundându-le cu multe alte chestiuni, dându-le la o parte brutal sau fin, după cum putem în momentul conştientizărilor noastre. Dar din fericire (!!!) ele revin şi ajungem la un moment dat să le luăm în considerare, încercând să ne rezolvăm astfel treptat problemele vieţii noastre. 
Este un drum – lung sau scurt, de diferite feluri, dar dacă vom căuta capătul, nu-l vom găsi, chiar dacă unii teoreticieni spun că imediat ce ai conştientizat ceva, acel ceva nu mai apare în viaţa noatră.
Ba apare, şi din două puncte de vedere spun asta:
– pe de o parte fondul experienţei umane nu vine doar din trăirile pământene, ci venim din eternitate şi mergem în eternitate, iar evolţiile din care venim au format blocuri masive de experienţe care se pot manifesta sau nu, sau mai mult şi mai puţin pe Pământ, dar oricum ele se împletesc şi dau rezultate de manifestări la care nu ne aşteptăm în mod curent. Tocmai că trebuie să neaşteptăm, căci şi cele trecute, depăşite, se manifestă în moduri pe care trebuie să ajungem să ni le cunoaştem – de multe ori atipic, ciudat (spunem noi): dar de fapt doar necunoscut de noi, iar una din sarcinile noastre este tocmai aceea de a ni le cunoaşte;
– suntem şi rămânem ajutători în eternitatea vieţii noastre – ajutători care se vor confrunta mereu cu elemente necunoscute, dar în faţa cărora va trebui SĂ NE ORIENTĂM mereu. Mereu alte noi spirite întră în evoluţie, cu manifestări lor specifice, care sunt noi pentru spiritele vechi, iar noi vom fi cele vechi întotdeauna, cei care vom învăţa de la cei mai noi, împletind ce știm noi cu ce pot ele, pentru a le ajuta să facă alţi paşi mai departe, aşa cum şi noi am fost ajutaţi cândva. 
Astfel încât mereu trebuie să primim limitările altora şi să ne punem la contribuţie toată experienţa noastră de ajutători pentru a învăţa cu toţii să le depăşim. Noutăţile creează noutăţi la rândul lor – noi manifestări cer observarea altor limite, nou-formate mereu, orientarea în depăşirea lor, înţelegerea rădăcinilor lor, efectelor lor. Noi înşine avem astfel de învăţat şi apoi oferim exemplul nostru celor de la care au venit limitările.
Tocmai de aceea mereu se formează dependenţe: ataşamentele noastre sunt obişnuinţe în forme mai vechi de manifestare. Dacă ne lăsăm duşi de ele, altele se adaugă permanent şi ne îngreunează mereu drumul. Mereu alte bagaje se vor adauga, nimeni nu ne aşteaptă să ni le ia, noi trebuie, fiecare pentru sine, să-şi rezolve ceea ce are de rezolvat, de echilibrat, de înţeles, de oferit ca experienţă proprie.

Este aşadar sarcina noastră de a ne recunoaşte dependenţele şi de a ni le echilibra, aşa cum înţelegem acum. Să înţelegem că, fiind în felul lor nişte necesităţi biologice, sau emoţionale, sau intelectuale, avem nevoie în continuare de elementele care le dezvoltă, căci sunt elemente de viaţă, de experienţă spirituală, care ne îmbogăţesc şi ne formează mereu fondul spiritual etern. Exagerările sunt cele necesar a fi depistate, ca şi momentele în care putem să le folosim esențele cu și fără a fi nevoie vitală de ele; doar supranormarea lor și închistările noastre în ele conduc la lipsuri, dureri, încrâncenări – mai mult sau mai puţin percepute, dar existente. Putem să folosim manifestările ca atare în mod conştient, din necesitatea momentului, cu corectarea atitudinilor vicioase care pot determina reveniri, recăderi în momentele de greutate: când multe se acumulează, zicem că dăm de greu. În momentele de greu să ne orientăm cum să rezolvăm problemele apărute pe rând, cum să participăm la rezolvări dacă nu putem să rezolvăm personal integral, cum şi de unde să cerem şi să primim sfaturi – cum să ne orientăm în mulţimea sfaturilor pe care le putem primi, cum să adaptăm ceea ce ni se pare mai bun la situaţia în faţa căreia ne aflăm noi, personal. 
Să îmbinăm experienţa noastră, cu alte cuvinte, cu experienţa altora, a semenilor noştri.
Pe astfel de direcţii să ne axăm – nu pe fuga noastră din faţa greutăţilor. Aceasta este responsabilitatea noastră spirituală curentă, de întrupat actual pe Pământ, în această perioadă planetară. 

Treptat, de la dependenţele vizibile (şi fizice, şi emoţionale, şi intelectuale) vom putea ajunge să conştientizăm şi pe cele mai puţin sesizabile, apoi şi obişnuinţele care ne conduc către dependenţe, cercurile vicioase personale şi mărunţişurile pe care nici nu le considerăm a fi manifestări propriu zise. Doar că ele sunt – şi sunt periculoase tocmai prin puţina importanţă sau lipsa de importanţă pe care o primesc din partea noastră. Se dovedeşte a nu fi de loc exclus ca viaţa noastră să se îmbunătăţească văzând cu ochii şi abia atunci să conştientizăm ce înseamnă cu adevărat starea de libertate şi de fericire...
Şi iar ajung la ideea de început: la faptul că mulţi dintre noi se întreabă: cum să fiu fericit, când... şi când... şi când...
Şi uite aşa, încet, treptat, descoperind şi conştientizând viaţa noastră de zi cu zi, începem să descoperim cum este să fim echilibraţi, înţelegători, şi în acelaşi timp dinamici, într-o bucurie a realizărilor personale care ridică mereu ştacheta, din ce în ce mai sus...

Aşadar putem avea de dus o muncă-luptă cu autodescoperirile noastre, apoi de echilibrare, de modelare sub atenţie permanentă, descoperind puterile noastre, forţele noastre spirituale, construind mereu frumuseţi nebănuite în felul nostru de a fi, de a vedea lumea, de a înţelege la propriu că noi o facem mai frumoasă pe măsura înfrumuseţării noastre proprii...
Ceea ce nu este dependenţă de frumos şi bun, căci mereu va trebui să ne sesizăm greşeli, pe care ni le vom privi şi analiza cu îngăduinţă şi apoi cu hotărârea de a le sublima... 
Aceasta este evoluţie. 

marți, 22 iulie 2014

ÎNȚELEGERI...



Nu toți oamenii înțeleg profund ajutorul lui Dumnezeu, chiar dacă cred că el există, indiferent cum cred ei că el există...

Sprijinul se simte de către omul lucrător, pe mâinile lui, în mersul lui și în jurul său: cum vine, cum acționează, cum interacționează cu PROPRIA LUCRARE, CU PROPRIILE MÂINI, CU PROPRIA MINTE, CU PROPRIILE SENTIMENTE POZITIVE.

Așa ne însoțește Dumnezeu mersul întotdeauna... 

Stând, nimeni nu rezolvă ceva, dar se rezolvă cele despre care omul trebuia doar să audă....
..
Pentru că suntem împreună lucrători, pentru că efortul de înaintare îl facem împreună întotdeauna...