Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degrabă de păsările care i-au cântat la ferestre... de florile care i-au crescut în fața ochilor, dimineață după dimineață, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsă, de îngerii care i-au vorbit întotdeauna despre Moșii pământurilor străvechi și despre tainele ascunse ale omului mereu căutător în trecuturile sale, în prezentul său și în viitorul către care se îndreaptă cu încredere, străbătând valurile eternităților...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

luni, 28 octombrie 2013

DIN NOU DESPRE BĂTRÂNEŢE…

Când ajungem la bătrâneţe, ne chinuim să mergem repede - pentru că nu ne suportăm să mergem încet. Am dispreţuit cândva pe cei care nu ţineau ritmul cu noi, iar acum nu suportăm faptul că am ajuns în aceeaşi situaţie de dispreţuit…
De fapt bătrâneţea ne pregăteşte în modul cel mai complex pentru alte întrupări viitoare: şi pentru întrupările viitoare pe Pământ, şi pentru cele care vor veni în continuarea Pământului. Şi am mai scris despre acest lucru de multe ori:
Pentru exemplul de mai sus – să înţelegem că ar trebui să trăim ca şi cum am pluti în azur… în alte azururi… Şi ni se pare ireal asta… Dar totuşi este adevărat… Adică să păşim rar, să ne deplasăm încet, ca într-un zbor planat, aşa cum o vom face cu certitudine în viitor, pentru a nu strica echilibre planetare, sau chiar de loc, doar gândul mutându-se – şi el plutitor – în locurile pe care le avem de susţinut vibraţional…

Ne răstim rapid, înghiţind cuvintele pe jumătate, neavând răbdare să vorbim calm, rar, răspicat, încet: pentru că nu am avut răbdare niciodată cu cei care vorbeau astfel, gândind fiecare lucru pe care îl spuneau, cu grijă să nu provoace stres sau neînţelegere celor din jur; adică un mod de vorbire care nu îi obosea nici pe ei, nici pe cei echilibraţi din jurul lor… 
Adică aşa cum nu ne-am fi obosit nici noi, dacă am fi ţinut cont de puterea noastră reală, din fiecare moment … Care nu este de loc mare, aşa cum numai în sinea noastră ştim bine asta. Ascundem cu pastile toxice răul făcut asupra noastră înşine, la tinereţe, trăgând ponoase grele la bătrâneţe. Plătim din greu imaginea pe care încercam să o formăm celor din jur: agresivă, competitivă spunem de cele mai multe ori – dar ea rămâne exact aşa cum este: fără răbdare, fără respect faţă de cei din jurul nostru, dispreţuitoare. Iar la bătrâneţe primim exact imaginea pe care am dorit să o formăm celor din jur despre propria noastră persoană. Primim exact ceea ce nu place fapt. Şi este foarte dureros, se poate citi azi clar pe faţa multor oameni în vârstă, care au trăit cândva aşa cum trăiesc azi mulţi, prea mulţi tineri, agăţându-se de un modernism prost-înţeles. 
Vârsta ne obligă, prin pierderea treptată a puterilor, să ne obişnuim şi aşa cum nu ne-a plăcut cândva. Pentru că aşa vom vorbi în viitorul apropiat, şoptind câteva rare sunete într-o viaţă mult, mult mai lungă decât ceea ce am trăit acum, acum. Şi mai departe de Pământ, ne vor fi date câteva şoapte sau sunete ca sarcină pentru echilibrarea unor fluxuri, sau a unor continente, sau a unor planete, sau stele, sau chiar galaxii întregi. 

Am întâlnit oameni care se plângeau că nu mai pot să rupă gâtul la găină… Ar fi putut să nu o facă nici la tinereţe, dar aşa a mers societatea noastră… Dar asta este deja o altă poveste… 
Ne pregătim să înţelegem că s-a terminat timpul inconştientelor hrăniri animale: adică insensibilităţi despre care am crezut cândva că ne fac mai puternici, dar ele ne-au slăbit de fapt… sau agresivităţi despre care de asemenea am crezut că ne arată mai puternici, dar de fapt ne-au supt toate sau majoritatea puterilor noastre personale. Am învăţat să omorâm animale şi am ajuns rapid să ne omorâm între noi… ca animalele… 
Ne pregătim să înţelegem că ne permitem pentru ultima oară să nu preţuim propria viaţă, precum şi viaţa semenilor noştri… Sau creaţii ale noastre şi ale semenilor noştri. Indiferent cum ar fi fost de bune sau mai puţin bune, de calitate înaltă sau slabă - acolo se punea suflet şi noi nu am înţeles asta… 
Sau păreri ale noastre sau ale lor … 
Sau tot ceea ce am făcut şi nu am făcut, tot ceea ce ne-a diferenţiat de alţii şi ne-a displăcut mai mult sau mai puţin, căci nu ne învăţa nimeni să ne punem şi pe noi, şi pe cei din jurul nostru în valoarea proprie, acceptându-ne reciproc, nu să ne distingem într-un amalgam timid, ruşinat, într-un cer cenuşiu, tern, fără culoare, noi înşine cu o valoare aproximativă, care oricum ar fi meritat, după părerea noastră, tot sau orice formă de dispreţ… 

Mai nou, ne considerăm dumnezei mulţi dintre noi şi ne mirăm că alţii ne dispreţuiesc. Arătăm mereu cu degetul pe alţii care s-ar scălda într-un “ego” plenipotenţiar, fără să fi învăţat de fapt să ne valorizăm reciproc şi astfel să nu mai fie nevoie de alţii care să ne dispreţuiască aşa cum dispreţuim şi noi, mai mult sau mai puţin. Povestea bârnei din ochi pare de mult pierdută…

Viitorul ne va obişnui din nou cu percepţii fine despre tot ceea ce cunoaşte şi poate lumea din jurul nostru şi ne vom ridica exact la nivelele pe care azi nu le crede – lăsându-ne duşi de valurile unei nepreţuiri extinse, care înlocuieşte încredinţarea unui “Adam” blând-omnipotent cu extratereştri cărora le punem în braţele lor virtuale tot ceea ce am realizat cu toţii, unindu-ne puterile, priceperile, înţelegerile, cunoaşterile pentru a crea o lume frumoasă – aşa cum nu putem crede azi. Şi pentru că nu o credem, nici nu credem la modul concret că extratereştrii suntem noi de fapt, veniţi pe Pământ pentru a aduce manifestările noastre de vibraţie joasă la nivelul manifestărilor – tot ale noastre, dar pe care le avem în vibraţii înalte. 
Încă nu credem – dar mai avem doar puţin timp până ne vom reveni complet. 

Va veni vremea în care va trebui să înţelegem că ni s-a oferit o mare onoare să fim acum pe Pământ. Şi că noi, la rândul nostru ne simţim suflete care nu ne vom mai permite niciodată să procedăm în feluri dezechilibrante, dispreţuitoare, distructive. 
Vom accepta că generaţiile viitoare de evoluanţi, care ne calcă pe urme, pe care le vom ajuta de-a lungul şi de-a latul universului, vor avea permisiunea să facă şi ei aceleaşi lucruri, pe care însă le vom privi cu îngăduinţa cu care coordonatorii noştri ne privesc azi… Şi cu toţii vom înţelege că învăţăm treptat să ne ridicăm nivelul de manifestare în orice condiţii de trai, în orice locuri, adică în orice timpuri de oriunde. 
Vom înţelege că suntem şi vom fi în continuare ajutători a căror experienţă creşte mereu; şi la fel toleranţa, încrederea, altruismul, înţelegerea, dragostea de toate şi toţi… Şi ne vom naşte mereu în mijlocul societăţilor celor care vin după noi, nu pentru karme deviat-înţelese, ci pentru a oferi ajutor, generaţie după generaţie. 

Şi azi, acum, unora li se va părea greu şi imposibil… iar altora posibil, frumos şi bun… 

Post scriptum: 
Se vor avea în vedere şi articolele: 

6 comentarii:

Luisa Nerut spunea...

Un articol excelent si care mi-a mers la suflet! Felicitari!

Cristiana spunea...

Mulţumesc din tot sufletul, Luisa !!!

PS: ...ce frumos este când se îmbrăţişează sufletele oamenilor !!!

Ramona spunea...

„Sunt aici să te ajut, chiar dacă mi-ai făcut rău”- este asta o posibilă vindecare ? Sau sufăr eu de sindromul salvatorului cu orice preț? Iartă-mă, Cristiana, dar am nevoie de un sfat de la tine.

Cristiana spunea...

(1) Îmi cer scuze Ramona pentru întârziere... mai multe evenimente m-au rupt de blog în ultimele zile...

„Sunt aici să te ajut, chiar dacă mi-ai făcut rău” - este o atitudine care evidenţiază sufletul de ajutător înaintat. Dar eu personal nu o iau ca o vindecare, căci rădăcina nu este o boală. Dacă pornim de la ideea că comportamentul nostru este o boală - eu zic că este cât se poate de greşit sau, până la urmă, este o consecinţţă a unei societăţi care are oameni ce o cred bolnavă, pe când ea nu este decât formatoare. Suntem aici în aceste timpuri ca să ne dăm seama cât am învăţat şi cum putem să participăm conştient în viitor la înălţarea comportamentului nostru în vremuri cu vibraţie foarte joasă - către CEEA CE AM REUŞIT SĂ ÎNVĂŢĂM DEJA ÎN VIBRAŢII ÎNALTE. Noi suntem de fapt propriul standard, şi el se înalţă mereu prin progresul spiritual în vibraţii înalte, apoi revenim în vibraţii joase şi reluăm înălţarea manifestărilor iar către noul interior. Până când oriunde ne-am îndrepta "paşii" sufletului ne-am înţelege PUTEREA DE A FOLOSI ORICE FEL DE MANIFESTARE spre evoluţia proprie şi a celor pe care putem să-i ajutăm, aşa cum şi noi am fost ajutaţi la rândul nostru. Nu mai considerăm nimic "de aruncat", sau "boală" ce ar trebui eradicată, ci doar moderarea înţeleaptă a trăirilor şi folosirea lor pentru a fi de folos şi altora, care învaţă ceva atunci când noi deja avem experienţa respectivă.
De aceea nu e boală, şi este un proces de evoluţie. Dar "sindromul salvatorului cu orice preț" este doar o fază, prin care trecem cu toţii, rând pe rând, până înţelegem că această exprimare "cu orice preţ" are altă conotaţie: atitudinea ajutătorului nu trebuie să dispară ci să se întărească, să rămână ETERN în suflet, în obişnuinţă, în încredinţare. Folosirea însă se sublimează către cel puţin două moduri: 1. În evoluţii înaintate participăm la formatarea permanentă a condiţiilor de evoluţie pentru cei ajutaţi - adică ceea ce fac marii creatori şi coordonatori de evoluţii: lin, insesizabil pentru cei care sunt la începuturile evoluţiilor, tocmai pentru a nu dezorienta, fără să se evidenţieze, fără să oblige să se sesizeze lucrul lor;
2. Ajutor din întrupare alături de cei ajutaţi, aşa cum învăţăm noi acum, unde preluăm comportamentul lor, pentru a ne integra în cele cunoscute de ei. Din felul lor rudimentar poate, de a trăi, începem să le oferim exemplu de înaintare, de înălţare. Vezi exemplul lui Iisus - îmi este cel mai la îndemână, pentru toată lumea.
Este un ajutor dat numai atunci când este imperios necesar (nu te gândeşti să salvezi un copil din faţa unei maşini) sau cerut (am nevoie... cum să fac, ştii cumva?)Dar nicidecum impus, lăsând nu numai liberul arbitru să funcţioneze, ci şi efortul omului să înceapă a se vedea: nu să ceară înainte de a fi încercat el personal, doar pt. că altul este la îndemână. Sau fac eu totul pentru că mă pricep mult mai bine... Tocmai de aceea există anumite trepte de evoluţie care nu se desfăşoară în această parte a universului, unde toate sunt slăbuţ făcute de întrupaţi, iar ajutătorii care au ajuns la excelenţă în manifestare ar vedea numai lipsurile, nu şi încercările cât-de-cât reuşite, care pot fi doar puţin înălţate, nu mult: căci nu se poate...
Către asemenea atitudini ne îndreptăm, Ramona. Echilibru în modul de a trăi şi de a oferi ajutor, după cum curg posibilităţile TUTUROR...

Cristiana spunea...

DE FAPT UITĂM CĂ SUNTEM RADIANŢI.
Că oferim ajutor doar prin ceea ce purtăm cu noi, în noi, care radiază înafară. Ajutăm aşa cum suntem ajutaţi, ceea ce concretizăm este a pune punctul pe "i", a clarifica prin exemplul oferit. A întări prin exemplul oferit: şi să nu ne supărăm dacă omul ajutat doar din prima secvenţă a ajutorului şi-a amintit că poate face şi el şi te opreşte. Parcă nici nu mai exişti. Dacă ceea ce face - face greşit sau nereuşit - singur va veni să spună (dacă nu-l "omoară" orgoliul): "Nu mi-a reuşit, tu poţi mai bine?" "PĂi să încercăm" - şi îl antrenezi ŞI PE EL, nu altfel, ca să fie întotdeauna participativ. Dacă chiar e disperat, ori el ori situaţia, nu stai la pipăit ce ştie, ce ştii tu, ce poate şi ce nu poate: faci, remediezi şi PE URMĂ REVII SĂ FACĂ ŞI EL. Dacă te alungă, îl laşi. E greu pt un ajutător, dar treptat ajungem de la înţelegerea felului cum stau lucrurile, la punerea în practică a tacticilor de ajutător.

Nu e teorie, este de fapt înţelegerea felului universal valabil al mersului în evoluţii. Înţelegem şi exprimăm procesul universal, nu numai ceva, undeva, în punctul numit Pământ al universului !!!
Mai discutăm, subiectul este valoros pentru noi, azi.

Ramona spunea...

Mulțumesc mult, Cristiana! Nici nu știi cât m-ai ajutat!! Nu porți numele acesta in zadar! Vindecarea de care vorbeam o simt atunci cand daruiesc, iar prețul este o eventuală dezamagire viitoare... Aș vrea să nu mai simt eșecul și neputința, să înțeleg că suferința este o opțiune și o pot evita. Da, vrea să fie ajutat, dar am de lucru cu mine. Mulțumesc din nou!! Să-ți dea Dumnezeu sănătate!