Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Din comunicările astrale...

Sunt două principii fundamentale pe care le moştenim de la începutul evoluţiilor spiritelor umane pe Pământ.

1. De la entităţile transcedentale, care ne-au creat condiţii de întrupare şi de trăire pe Pământ:

SĂ NU PIERDEM NICIODATĂ LEGĂTURA CU ENTITĂŢILE NOASTRE AJUTĂTOARE (astrale, interdimensionale şi dimensionale, precum şi întreaga verticală spirituală coordonatoare a evoluţiilor noastre: adică cu toţi cei pe care, la un loc, formează sintetic pe Dumnezeu).

2. După ultima glaciaţiune, când vibraţia naturală a planetei a scăzut foarte mult, de la Moşii popoarelor (conducătorii spirituali întrupaţi pe Pământ: care ne-au născut noul neam şi astfel ne-au creat noi condiţii de întrupare şi de trăire, cei care ne ajută concret pentru restrângerea timpului de manifestare grea pe Pământ şi restrângerea relelor pe care le-am putea face fără ajutorul lor):

SĂ PROTEJĂM ÎNTREAGA VIAŢĂ DE PE PĂMÂNT, ÎN LIMITA PUTERILOR ŞI CONDIŢIILOR PE CARE NI LE POATE OFERI PLANETA, ÎN PERIOADA CU VIBRAŢIA EI CEA MAI JOASĂ.

(Voi relua din când în când aici această comunicare şi voi detalia prin tot ceea ce voi scrie pe blog, la eticheta Tradiţii.)

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


sâmbătă, 16 august 2008

DESPRE FORTA CADERILOR (1)

Credem de multe ori ca ne-am rezolvat problemele - mai ales cele de suflet, legate de incompatibilitatile cu parinti sau frati, cu rude, cu vecini, cu sefi si cu colegi... Ceea ce ramane trist este faptul ca problemele raman dureros in viata noastra, dar durerile se ostoiesc treptat - si nu repede... Eu ma feresc sa spun ca s-au terminat, caci in viata mi s-a intamplat de multe ori sa imi spuna cate cineva - dupa manifestari neplacute de o parte si de cealalata, si urmate de impacare ce parea a sterge tot ce fusese greu de indurat pana atunci - ca gata! din acel moment totul va fi frumos in viata noastra... Mai echilibrata din fire, am atras atentia ca lucrurile pot sa nu fie de loc asa... si simpla mea stare echilibrata a fost luata drept ... incrancenare... si problemele au fost luate de la capat... QED... Dupa ani lungi, aceeasi persoana mi-a spus ca, din experienta sa cu inca multi altii, ajunsese si ea la concluzia ca nimic nu este simplu si usor sub soare...

Cu parintii nostri... lucrurile stau foarte greu... este problema noastra si ea este necesar a fi dezbatuta, caci - recunoscand sau nu - toti ne confruntam cu asa ceva... Incompatibilitatile noastre (cand ele exista, si sunt puternic manifeste), sunt foarte adanci - si nu neaparat ...din vietile anterioare, cum se stipuleaza in multe scrieri, mai precis din vieti anterioare cu aceleasi persoane, ci din inclinatiile noastre CU ORICE persoane, la nivele de vibratii planetare foarte scazute, asa cum sunt cele din perioada pe care o incheiem acum (stim acum ca ele sunt in urcare puternica).

Eu personal am dezbatut aceasta problema si cu mama mea, si cu alti prieteni, alti colegi... Cea mai puternica problema pare a fi aceea a lipsei de atentie pe care o generam la adresa parintilor nostri, ca urmare a unor preocupari diverse pe care le avem: munca acasa sau la serviciu, viata puternic personalizata (petrecrea timpului liber - atata cat este, la computer, iesiri stricte cu prietenii, cautarea celor compatibili - caci suntem satui de incompatibilitati cu sefi, directori, colegi, vecini...parinti... suntem plini, cum spuneam, de ifosele tuturor, de ifosele noastre, ale rutierilor, ale vanzatorilor...)

Suntem si nu suntem singuri, insingurati sufleteste, dar noi, generatiile de dupa razboi, chiar si cele si mai noi, intelegem si ne dorim retragerea, un anume tip de retragere, care nu insingureaza, ci permite auto-analiza, acea introspectie care este de fapt adancirea in dorinta de a ne cunoaste pe noi insine... Cred ca se pot privi problemele cel putin din aceste puncte de vedere:

1. ESTE NORMAL SA FIE ASA... parintii nostri sunt generatie de razboi sau din perioada razboiului FIERBINTE al neofeudalismului care a fost comunismului (feudalism-usor-cosmetizat);

2. Noi suntem cei care avem grija sa slefuim diamantul nostru interior, nu?? buna comparatia, sa o folosim, dar ar mai fi si altele de comparat aici. Cei care nu o fac, nu sunt constienti de ceea ce isi fac singuri si celor din jur. EI FAC RAZBOI...

3. SINGURATATEA LOR nu se compara cu singuratatea noastra... A LOR ESTE MULT MAI APRIGA... ESTE DUREREA LOR FUNDAMENTATA DE FRICA NEPROFERATA DE A MURI, DE A SIMTI CUMVA MORMANTUL... MAMA MEA MI-A SPUS ASTA, 'NU MA LASA IN MORMANT!!!' ingrozitor, dar dupa 8 ani de explicatii pare ca s-a impacat cu ideea ca lucrurile trebuie sa stea asa;

4. Nu se plac, nu se accepta pe ei insisi, pentru ca nu i-a invatat nimeni s-o faca, iar faptul ca au suportat viata asa cum a fost ea si au facut-o ca sa supravietuiasca (razboiului acela !!!) este motivatie subconstienta - chiar constienta de multe ori, dar ne-spusa... - de A URA SA STEA CU EI INSISI...

Chiar ei simt ca au astfel de caderi... Si noi le numim 'caderi'...caci am crezut si noi, am sperat... ca lucrurile nu voe reveni...ele par a reveni chiar cu si mai multa forta... siderandu-ne, ingrozindu-ne.. Ei le numesc plastic 'Cadere in pacat' si este dureros pentru ei, atunci cand privesc viata asa. Doar ca am sugerat urmatorul lucru, care mai ostoieste durerea...

Sunt 2 feluri de CADERI:
- caderea noastra, a copiilor, pare a fi ingrozitoare - DAR EA ESTE PE VARFURI, doar avem impresia ca este uriasa, dar nu este de loc asa... Iti imaginezi cum mergi la munte de parca sunt valuri de campie, doar dealuri dintr-unul in altul ... dar esti la 3000 metri altitudine...

- Caderea parintilor este de la genunchi in jos... deci tot mica, dar la alte nivele, caci ei sunt generatie de razboi, Dumenezeu nu le cere foarte mult, doar ei isi cer reciproc mult prea multe... Si noi le cerem - si le este foarte greu... Si ei ne cer noua...si ne este foarte greu...

Caderile noastre - ale tuturor - sunt asa pentru ca am ajuns, fara falsa modestie, pur si simplu in faze inaintate de evolutie spirituala, aceea de creator- constient inaltat - chiar daca ne vine greu sa acceptam acest lucru (dar vorba mea: nimeni nu ne spune decat ca evoluam ca niste maimute devenite oameni, evolutia este aceea a maimutei devenite om...) Suntem undeva unde totul devine ULTRACALITATIV, si cea mai mica deformare devine mare...

Insa TOTUL NE ESTE MATERIAL URIAS PENTRU DUPA PLECAREA DIN VIATA ACEASTA, UNDE FIECARE CLIPA SE IA IN CALCUL PENTRU SLEFUIREA ACELUIASI DIAMANT... PENTRU ASTA SUNTEM AICI...


Lectia este a amandorura - a copilului si a parintelui in egala masura, o lectie din care intelegem sa luam lucrurile in mod echilibrat, sa acceptam ca ele nu sunt nici simple, nici usoare.

Fiecare generatie trebuie sa-si ia responsabilitatea in mana, sa traiasca prin ea insasi, nu sa fure viata si sa impiedice obligatiile, sarcinile celeilalte... foarte mare atentie caci parintii au tendinta de a trai viata copiilor, si eu ma confrunt cu nebunia asta, dar tin bine fraiele in maini...

Fiecare varsta este dureros de implicativa... fiecare generatie intelege si nu intelege pe alta... doar daca exista invoirea interioara de a fi in munca-lupta pentru ridicare din mijlocul materiei acestui univers. Dumnezeu ne intelege, ne cere si ne ajuta in functie de toate.

3 comentarii:

Andrei S. spunea...

E adevărat... Cîtă muncă de lămurire am depus cu părinţii mei, şi am reuşit, probabil, să îi conving că eu nu trebuie să împlinesc toate dorinţele lor neîmplinite. Afară de asta... mă judecă într-una. Nu le place mai nimic din ceea ce fac...

Mulţumesc.

Cristiana spunea...

Pai multi dintre noi suntem in aceesi situatie, eu ma lupt de 50 ani fix (la 4 ani am inceput sa dau dovada de "scanteala"!!). Dar eu am crezut pana la un moment dat ca numai generatia parintilor mei, care au acum intre 70 si 80 ani, sunt neincrezatori in copiii lor... Si am descoperit ca sunt mai multi de 40 de ani decat cei de 80... imi vine sa rad, dar nu prea e de ras...

Cristiana spunea...

Eu te incurajez , poate ca face bine la suflet!! Dar am vrea ca si cei apropiati...
Nu face nimic, vor intelege... Si te vor respecta. Este drept, nu avem nevoie de respect, ci doar de o camaraderie frumoasa, deschisa, chiar daca nu le implinim asteptarile, dorintele vechi si noi, toate oricum "de bine"...
Se schimba vremurile... Noi ne crestem parintii, Andrei, de multe ori. Si ei vor sti din acesta viata deja, alte generatii nu au apucat...
Dar fiecare generatie cu destinul ei.. Generatia mea nu ar fi putut avea libertate, fara generatia celor care in anii '60 - '70 erau "Hippies" si parintii nostri ne "drogau" cu invenctive la adresa lor gen "golani", "derbedei", "betivi", "drogati".. Da, fara bautura si droguri nu ar fi putut rezista sa aduca iubirea lor in lume, iar "cei batrani" nu ar fi putut sa se bucure de intelegerea noastra, cu toata incrancenarea lor... Ii iubim pe hippies pentru ca au avut un singur "pacat": SI-AU CANTAT IUBIREA, PURITATEA, INGENUITATEA...