Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



...cu sufletul plecat: și pe marginea mormintelor, și pe marginea paturilor de spital...

...cu sufletul plecat: și pe marginea mormintelor, și pe marginea paturilor de spital...
Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de http://pressone.ro/editorial/parintilor/)

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI...

Educaţia nu înseamnă doar a sluji material, profesional, conducerile laice şi religioase... Cel care face o facultate şi în virtutea diplomei face ce a învăţat în anii de studiu, nu rămâne decât tot un muncitor, oricât de vanitos ar spune: Sunt educat! Sunt un intelectul! Este, până la urmă, muncitor cu mintea, aşa cum cei pe care îi dispreţuiesc aceştia - deşi nu ar trebui, în ruptul capului să fie dispreţuiţi - sunt muncitori cu mâna...

Cei care se consideră culţi, educaţi, motivaţi în sinea lor să fie mândri de ei înşişi, ar trebui să ştie că o cultură nu înseamnă nimic dacă nu studiază toată viaţa, dacă nu se preocupă INTENS de tot ceea ce poate fi superior în societate - dar fără să se laude, fără să-şi strige cultura şi civilizaţia interioară (adevărata civilizaţie personală, care o dezvoltă armonios pe cea societară) pe toate cărările... Obiectivul lor permanent ar trebui să fie doar ajutorul pe care îl pot oferi fiecărui om să ajungă la acelaşi nivel şi să nu se îndoiască de propriile capacităţi dacă sunt cândva depăşiţi...

Aşa cum avem acest frumos exemplu...

http://ampress.ro/opt-trasaturi-ale-unui-om-educat-ce-conditii-ar-trebui-sa-indeplineasca-o-persoana-educata/

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


miercuri, 7 septembrie 2016

DESPRE VANITATE (1): COMPLEXITATEA RĂDĂCINILOR SALE SPIRITUALE

Desigur, s-a scris şi se va scrie mult pe tema vanităţii . Ea este cotată drept deşertăciune  (da, am citit cartea Bâlciul deşertăciunilor – de William Thackeray, v-aş sfătui, dacă vă place să citiţi, să o aveţi în vedere) ceva despre care se spune că trebuie să scăpăm – doar că eu nu sunt de acord să privim lucrurile în mod simplist, doar din acest punct de vedere. Pentru că azi facem confuzii peste confuzii din cauza faptului că nu avem suficientă cunoaştere şi înţelegere privind importanţa fiecărui element al vieţii noastre şi modul în care trebuie să păstrăm ori elementele ca atare, ori urmele, şi efectele lor în societatea umană: măcar şi pentru a le analiza şi a învăţa ceva din ele. Căci numai în acest fel ele îşi fac rolul lor învăţător. 
Şi în plus aş mai avea câteva lucruri de discutat cu privire la acest subiect. Multe ar fi de spus, dar ca întotdeauna, să nu avem pretenţia că le ştim sau că le acoperim pe toate. Începem discuţii doar – continăm să reflectăm asupra lor şi vedem ce înţelegeri ne mai vin. 

Venerarea Celor Dintâi; formarea spirituală a vanităţii
Tematica venerării este deosebit de complexă şi o vom dezbate în articolele următoare pe larg. Deocamdată avem în vedere câteva generalităţi, legate de formarea vanităţii. 
Sunt încredinţată că vanitatea rezultă din necunoaşterea perfecţiunii: mai mult sau mai puţin atinse, dar pentru începători acest lucru nu este uşor de înţeles decât după etape întregi de evoluţie primară, când se poate forma prin propriile trăiri – propria experienţă cu termeni dezvoltaţi de comparare. 
Ca să vedem care este legătura spirituală între venerare şi vanitate, trebuie să pornim ca întotdeauna de la rădăcini. 
Am discutat despre popoare spirituale şi despre înaintaşii popoarelor spirituale : orice popor spiritual îşi cunoaşte, şi recunoaşte cu timpul tiparele de manifestare ale înaintaşilor poporului lor, avansând în pas cu ei în evoluţii, ei fiind primii ajutători pe care îi recunosc alături de ei. Evoluţiile primare cunosc două feluri principale de înaintări, pe parcursul cărora se dovedeşte e un real folos existenţa înaintaşilor: 
– în grupuri/societăţi/popoare de întrupaţi în calitate de rezidenţi şi ajutătorii lor întrupaţi în mijlocul lor, efectuând împreună evoluţii progresive: adică pe scurt de la un nivel de vibraţie planetară la alt nivel, superior;
– după acumulare de putere energetică interioară şi de experienţă a folosirii ei, evoluţiile progresive îşi împletesc etapele cu perioade scurte de evoluţii regresive: pe scurt – de la un anumit nivel de vibraţie planetară la alt nivel cu frecveţa vibraţiei planetare mult mai joasă. Evoluţiile regresive se desfăşoară prin călătorii spirituale (desfăşurate prin forţele energetice proprii ale spiritelor întrupate în corpuri cu vibraţie foarte înaltă) la care participă grupuri restrânse din multe popoare spirituale diferite, care formează împreună blocuri spirituale uriaşe. Astfel de evoluţii, deosebit de complexe, se efectuează prin călătorii dintr-o zonă a universului – la început din zona a II-a a universului, în altă zonă cu vibraţie mult mai joasă: în zona I a universului . Evoluţiile regresive sunt la început de scurtă durată, apoi treptat din ce în ce mai lungi şi mai complexe. Este, aşa cum mulţi ştiu acum, situaţia pe care o trăim acum pe Pământ noi, oamenii; de aceea explic acest fel de evoluţii ori de câte ori avem prilejul, să le înţelegem cu toţii existenţa şi mecanismul general. 
Diferenţele de evoluţie din locuri cu vibraţii atât de diferite scot la suprafaţă simţiri necunoscute clar şi profund, cel puţin din două unghiuri de vedere:
1. Diferenţe de atitudine, de comportament, de înţelegere reciprocă pentru spirite aflate în aceeaşi etapă de evoluţie – dar care vin de pe linii de evoluţie diferite, din cursuri de evoluţie în funcţie de mici diferenţe energetice iniţiale (după structurile interioare ale monadelor);
2. Diferenţe de putere energetică şi dee experienţă pentru grupurile aflate în faze diferite de evoluţie: diferenţe mai mari, substanţiale de manifestare. Este cazul grupurilor mai avansate, care au efectuat mai multe călătorii spirituale regresive, au conştientizat multe diferenţe şi divergenţe care pot apare între spirite – mult mai mari decât ar fi putut fi ele observate şi înţelese, conştientizate în interiorul grupurilor şi între grupuri: cu înclinaţii diferite, obişnuinţe diferite, până la tendinţe pe care cândva nu le conştientizaseră suficient. Călătoriile, cu întrupările de la o treaptă de vibraţie la alta mai joasă relevă faptul că, odată rezolvate micile diferenţe – apar şi se consolidează diferenţe majore când este vorba despre etape diferite de evoluţie. Cu greu se înţelege faptul că, cu cât avansul în evoluţii este mai mare, cu atât şi sarcinile sunt mai complexe şi mai greu de dus, timp liber nu mai este. Dar şi spiritele avansate îşi asumă terminarea fiecărei etape de evoluţie proprie, acasă, în poporul spiritual propriu, împărtăşind experienţa avută cu toţi fraţii din popor, precum şi concluziile trase în urma călătoriilor lor. Nu există decât o asemenea posibilitate de cunoaştere a propriilor vechi atitudini, comportamente, înclinaţii şi tendinţe în cazul conştientizării propriilor neputinţe sau puteri + priceperi pe măsură: celelalte zone ale universului ar avea mult de suferit dacă ar cuprinde puncte de vibraţie atât de joasă cum sunt cele din această zonă I a universului. În zonele cu vibraţie foarte înaltă, diferenţele între nivelele de vibraţii sunt situate “pe vârfuri” – adică: oricât ar fi mari – deci pe măsura necesităţii evoluţiilor de acolo, asemenea diferenţe sunt tot în vibraţii înalte, ceea ce nu ajută spiritele să-şi descopere atitudini neconştientizate anterior, de fapt cu totul noi pentru ele. Dar după efectuarea călătoriilor regresive, condiţiile lor de “acasă” ajută la conştientizarea aprofundată a celor descoperite în călătorii, la remodelarea celor cu vibraţie foarte joasă şi la descoperirea chiar a unor forţe noi proprii, de care anterior nu erau conştiente. 
De aceea, ceea ce trăim noi acum este deosebit de important pentru toată lumea: unii îşi cunosc greşelile, neputinţele, impostura – alţii, care nu le mai folosesc de mult îşi formează capacităţi personale de apărare sau conştientizează diferenţele, atenţionaţi astfel să nu ajungă să se lase din nou influenţaţi şi să revină la vechile obiceiuri. 
Iată aşadar prilejul cu care conştientizăm, din astfel de diferenţe de evoluţii, caractere care ne domină un timp îndelungat trăirile, evoluţiile. Ele vor rămâne în memoriile noastre monadice  în eternitate, lucru care va conduce la:
– folosirea tuturor celor care, pe o treaptă de evoluţie superioară, le considerăm singurele capacităţi demne de a le manifesta şi de a ne clădi alte manifestări în funcţie de cele mai dezvoltate asemenea capacităţi superioare;
– folosirea celor pe care le considerăm inferioare în trăirile noastre alături de începătorii pe care îi vom ajuta în eternitate, val după val: pentru a-i înţelege când dau şi ei dovezi de astfel de manifestări pe care noi nu le mai folosim în mod curent, precum şi pentru a-i ajuta să şi le estompeze şi ei, să le înlocuiască cu altele superioare. 
Toate acestea sunt valabile pentru absolut toate manifestările noastre – indiferent dacă într-un moment al experienţei noastre le considerăm negative sau pozitive: adică vechi, de înlocuit, sau noi, superioare, conştienţi fiind şi că le-am înlocuit de curând, şi că inerţiile inerente sunt lucrătoare încă o perioadă de timp: ceea ce nu este decât benefic, întărind manifestările noastre în perioadele de trecere, de schimbări în vibraţiile locului.
În toate aceste faze de evoluţie, înaintaşii au puterea cea mai mare de adaptare, şi datorită acestui fapt ei nu dezvoltă vanitatea, întrucât curiozitatea lor, priceperea şi înţelegerile mai rapide decât ale fraţilor lor nu le încurajează devieri de acest fel. Sunt prea multe de învăţat pentru ei şi la început prea adâncă mâhnirea că lumea nu este aşa cum sunt ei obişnuiţi. Fraţii lor însă fac comparaţii între ei şi cei care se manifestă altfel – nu mai bine sau mai rău, ci diferit doar – dar ei nu înţeleg asta de la bun început: ce este diferit de obişnuinţele lor sau de ceea ce văd la proprii înaintaşi - nu este demn de urmat, deci nu este bun. Apar idei de superioritate şi, treptat, ajung la vanitate, dispreţuind alte manifestări, alte căi de creaţie, de realizare a unor obiective, care ar putea altfel să le îmbogăţească experienţa. 
Să reţinem un aspect deosebit de important: înaintaşii nu ajung să fie veneraţi din instinctul format în poporul spiritual propriu, dar ajută la formarea rădăcinilor de venerare a ajutătorilor avansaţi, superiori tuturor, întrupaţi în mijlocul poporului, în faza maximă de conştientizare a ajutorului altruist şi profund iubitor al ajutătorilor, mai ales al celor secundari, a căror viaţă este consacrată ajutorului altruist şi iubitor. Şi nu discutăm despre forma de venerare faptică pe care o cunoaştem acum pe Pământ, prin aplicarea dogmelor, şi prin ofrande, şi sacrificii: indusă prin frică, ci despre forma profundă, de venerare autentică, plină de reală şi totală recunoştinţă pe care o capătă spiritele în evoluţii primare la un moment dat al conştientizărilor lor pentru cei care le oferă învăţături şi un ajutor enorm, fără să le ceară nimic în schimb. Este şi cauza pentru care conducătorii religioşi pământeni s-au impus popoarelor antice ca singură legătură între zeităţi şi oamenii de rând – procedură care a rămas fără suport spiritual până în zilele noastre: profitând tocmai de faptul că dumnezeirea nu cere nimic în schimb, dar omul care se erijează în conducător cere mult, punitiv şi nu conştientizează cât rău poate ajunge să facă astfel. 
Înaintaşii au puterea interioară de a rămâne modeşti în viaţa poporului lor spiritual, şi tocmai de aceea fraţii lor de popor ajung să facă repede diferenţa între ajutătorii care îi iubesc pe cei ajutaţi, faţă de conducători rapace, profitori, interesaţi în a-şi ţine popoarele în sclavie: fază de evoluţie inerentă tuturor monadelor, care trece însă destul de repede, rămânând în loc adevărata venerare a vieţii în sine, care stă la baza evoluţiilor în eternitate.

Vanitatea face parte şi ea din caracteristicile primare ale emoţiilor umane, cu toate rădăcinile şi cu toate efectele vizibile în planul fizic. Rădăcinile ei se regăsesc în atitudini astfel formate cu prilejul conştientizării faptului că înaintaşii şi ajutătorii avansaţi – cei mai pricepuţi şi binevoitori membri ai societăţii lor – preferă întotdeauna să lucreze, să creeze, să gândească, să se orienteze în spaţiile planetare şi, mai târziu, în societăţile proprii – decât să conducă în calitate de întrupaţi superiori altora. Ei preferă să ajute conducătorii, să-şi ajute fraţii să devină buni organizatori, dar să nu se aşeze arogant în postura de conducător, de organizator, atunci când societatea lor devine din ce în ce mai complexă. Înaintaşii şi ajutătorii (în special cei secundari) se străduiesc să facă cât mai multe, iar pericolul lor devine astfel felul în care pot deveni nemulţumiţi de cele făcute de alţii – dar nu din vanitate, ci doar pentru a nu deranja pe alţii, sau din oboseala de a arăta, de a explica – de la care se simt datori să nu abdice niciodată. Şi vor fi înţeleşi destul de târziu de fraţii lor, atunci când viaţa îi va obosi şi se vor potoli. Înaintaşii şi ajutătorii nu vor îmbrăţişa niciodată aspectul punitiv, latura agresivă avanitoşilor, ci vor avea o atitudine înţelegătoare, tolerantă, cu dorinţă de a ajuta pentru a ieşi cât mai repede din necazuri – nu pentru un beneficiu anume: material sau ca poziţie în societate. Munca proprie este simţită ca fiind ajutată permanent de dumnezeire, chiar din cursul trăirilor lor, de aceea aceasta este prima lor răsplată şi odihnă chiar în timp ce muncesc. 
Iar acesta va fi exemplul pe care ceilalţi îl vor urma în cele din urmă, rămânând pe această cale în eternitate...
Până la performanţa de a trăi liniştit, moderat şi modest, odihnitor astfel în acelaşi timp, majoritatea întrupaţilor au nevoie de relaxări, distracţii – adică distragerea atenţiei de la aspectele greoaie ale existenţei – şi ruperi de ritm periodice. Înaintaşilor şi ajutătorilor le sunt inutile, chiar şi în locuri şi timpuri necunoscute, unde ei îndeamnă pe toată lumea să folosească timpul pentru a se adapta locului, pentru a studia, a observa. Dar târziu ajung să fie ascultaţi, fiind la începuturi priviţi cu dispreţ ţi chiar cu duşmănie trecătoare. Ceilalţi sunt mulţi, se influenţează reciproc, iar vanitatea lor rezultă şi din lucrurile pe care cei mulţi le fac cu toţii la fel – adică superficial, în plus la fel: fără atenţie la curăţenie, cu distrugeri colaterale, zgomotos, etc. Se încurajează reciproc, se susţin reciproc, fugind mereu de la greu. Toate se formează şi îşi scot efectele la iveală mai ales în trăirile în vibraţii joase, folosind cu precădere corpul şi mediul fizic: care întrerup trăirile îndelungate în vibraţii înalte, iar dezorientarea şi greutăţile inerente adaugă multe la starea generală de acelaşi fel. Adică exact în situaţia în care se află acum spiritele umane, pe Pământ. În plus, trăirile intuitive – şi nu cele cunoscătoare până în profunzimile lor cele mai adânci, pe care le au în vibraţii înalte – determină senzaţiile de trăire inferioară, atunci când, de fapt, întrupatul se simte în sinea sa superior, cu vagi dar insistente simţiri, intuiţii privind vechi trăiri rafinate, fără să implice sudoare, oboseală pentru realizare – un fel de realizare şi ea de nivel superior. Omul se uită la azi la cerul înstelat şi îşi simte astfel superiorităţi neînţelese bine, dar foarte reale sufletului său. Şi mai ales trăiri interioare singuratice în care condiţiile bune „se fac” în jurul său... Şi astfel sufletul i se înalţă singur peste temeliile stelare... Dar experienţa de ajutător este încă puţină: doreşte să fie ajutat şi nu se oferă pe sine drept ajutător, are idealuri înalte, purtate în suflet cu amintiri vagi ale unor înaintaşi şi ajutători de undeva... dar majoritatea celor din jur suportă viaţa la fel, însinguraţi şi înnouraţi mereu, sperând mereu şi neprimind nimic fără agresivitate, răutate, distrugere. Întrupatul nu mai vrea să-şi înţeleagă semenii după trup, căci şi-i simte străini – real de fapt prin multitudinea de grupuri spirituale care formează mari blocuri – nici ele asemănătoare între ele. Semenii, prieteni buni odinioară, ajung astfel să se dispreţuiască reciproc, comparându-se după averi şi agresiuni reciproce, în care vanitatea aduce, şi adânceşte înstrăinarea. Vechile învăţături privind relaţiile de într-ajutorare, de căutare a auto-echilibrării, a modestiei, a înţelegerilor tot mai profunde, a completării cunoaşterilor pentru a face faţă împreună oricăror situaţii – toate se pierd acoperite de sentimentele negative: care sunt întărite rapid de vibraţiile joase ale mediului înconjurător, de folosirea memoriilor monadice cu vibraţii joase – asemănătoare vibraţiilor care le-au impulsionat. 
Desigur că până la obişnuinţa de a răspunde în orice condiţii de trai cu echilibru, modestie, cu efectuarea unor lucrări de calitate la complexitatea cerută de societate şi mai ales de propria conştiinţă, cu sentimente calde şi iubitoare, este o cale foarte lungă. 
Formarea şi întărirea vanităţii se întăreşte şi cu trăirile, cu experienţa monadei, dar şi a fraţilor de spirit, şi a semenilor întrupaţi de pe vremea când erau fiinţe necreatoare – spre exemplu: conducători de turmă (haită), pe care experienţă o avem cu toţii din evoluţiile animalice, şi a altor caractere formate din evoluţii pe alte planete. Apare des la suprafaţă când se trăieşte în mijlocul unui biosistem planetar atât de numeros, atât de variat cum este cel pământean, care impulsionează, scoate în evidenţă tot ceea ce credem că nu mai putem manifesta, că sunt uitate, nefolosite de valuri peste valuri de timp. Şi descoperim astfel că nimic nu este uitat, trecut: toate sunt acumulate în memoriile monadei, toate sunt impulsionate pe o astfel de planetă – dar şi toate se echilibrează prin raritatea unor astfel de evoluţii în vibraţii foarte joase, şi prin remodelările pe care ajungem să le facem din ce în ce mai conştient. 
Istoria pe care o cunoaştem azi cunoaşte diverse forme de trăiri umane care nu au de-a face cu supravieţuirea sau cu vieţuirea în pace, în linişte sufletească. Trăirile cuminţi şi înalt creative sunt în locuri şi vremuri cu condiţii de trai echilibrate, obişnuite tuturor membrilor societăţii, cu schimbările necesare evoluţiilor care vin lent, în vibraţii care se schimbă încet, pregătitor, învăluitor, dând posibilitate tuturor să se pregătească din timp; şi dând astfel ajutor şi ajutătorilor tradiţionali să coordoneze lumea în creaţie şi manifestări, învăţând din timp pe oricine să ajute în acelaşi fel. Şi nimeni nu se mândreşte cu ştiinţa lui, cu realizările lui, nimeni nu umblă vanitos prin lume – toată lumea lucrează şi trăieşte în pace.
Trăirile zbuciumate, ca şi reuşitele în condiţii grele sunt aşadar specifice condiţiilor planetare legate de vibraţii joase, cu variaţii bruşte de vibraţii, precum şi unei corporalităţi de supravieţuire fizică – toate fiind condiţiile noastre de trai de azi: în condiţiile în care majoritatea întrupaţilor se confruntă cu astfel de condiţii pentru prima dată în viaţa lor, nu au astfel o experienţă de orientare şi de echilibrare prin forţe proprii. Dar experienţa tuturor este în permanentă formare, şi tot aşa cum curg conştientizările – la fel prind formă şi remodelările de atitudini şi comportament: cu mutarea accentului de la atitudini de tip vegetal (static, indolent, indiferent) şi animalic (agresiv, ucigaş, pervers) – către atitudini şi comportamente mult mai echilibrate, demne de spirite avansate, din ce în ce mai profund protective privind viaţa şi creaţia, altruiste, iubitoare. 
În câteva articole viitoare vom dezvolta exemple ale unor importante idei – după încredinţarea mea – privind aspecte ale unei asemenea teme, care să rămână pe de o parte în atenţia noastră privind persoanele vanitoase pe care le întâlnim, iar pe de altă parte să nu disperăm văzând că noi înşine dăm uneori dovadă de aşa ceva. 
Şi nu mă refer numai la vanitate, CI LA ORICARE ALTĂ ATITUDINE ŞI LA ORICARE ALT TIP DE COMPORTAMENT PROPRIU ŞI AL ALTORA, DE NATURĂ PE CARE AZI O CONSIDERĂM NEGATIVĂ, CU TOT ŞUVOIUL EFECTELOR PE CARE LE AU. Să reţinem că:
1. Nimeni nu rămâne la nivelul actual pământean, tot aşa cum nimeni nu vine aici, pe Pământ, fără o evoluţie prodigioasă în calitate de spirite umane, creatoare conştiente avansate, în curs de universalizare. Este o experienţă care nu se limitează la cele pe care le manifestăm pe Pământ, care sunt o părticică infimă din cele negative şi pozitive deopotrivă, care formează experienţa noastră totală. Prin toată această experienţă pe care o avem s-au format, conjunctural, toate caracterele dorite şi nedorite de noi, azi. 
2. Toate pornesc din aceleaşi tipuri de rădăcini şi se îndreaptă către acelaşi tip de dezvoltări – infinite, în evoluţii fără sfârşit, pentru care cele de acum, pământene, sunt doar o mică parte din rădăcinile lor, iar prin combinarea efectelor ALTOR dezvoltări ulterioare vor apare alte negativităţi, care îşi vor aştepta şi ele rândul la calea lor de sublimare. Deşi, pe măsură ce vom înainta în evoluţii, nu le vom mai numi nici măcar la nivel mediu de cunoaştere “negativităţi”, nici măcar “complementarităţi” – aşa cum deja înlocuim noi, cei care ne dorim avansări spirituale, cele numite la nivelul mediu al societăţii noastre negativităţi: dualitatea – cu non-dualitate. Care, de fapt, sunt constructive în felul lor, şi este necesar să nu ne sperie acest lucru, chiar dacă acum, la rădăcinile despre care vorbim, avem nevoie să le înlocuim în manifestare cu ceva superior, creând superioritatea dar fără să pierdem din vedere aspectul lor necesar. Doar în acest fel putem să înţelegem calea de trecere de la dualitate – la necesitate şi astfel la nondualitate: cale pe care mulţi, încă, o confundă cu elminarea celor negative, chiar şi a negaţiei în sine, neînţelegând încă faptul că nondualitatea nu presupune eliminări, ci a muta accentul către necesitatea complementarităţii în învăţăturile pământene.
Şi vom înţelege acest lucru cu toţii, mai devreme sau mai târziu.
3. Şi pentru că am pomenit de sublimare, să mai ţinem cont şi de un lucru extrem de important, de care ne vom da seama mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi: evoluţiile avansate nu ajung acolo prin eliminarea caracterelor negative, ci prin sublimarea lor; căci, aşa cum vreau s-o spun de fiecare dată fără nici o reţinere, avem nevoie să nu privim cu dispreţ caracterele negative, pentru a putea ajuta generaţii în şir de noi evoluanţi. Nu i-am putea ajuta – aşa cum am fost şi noi, şi suntem ajutaţi – decât înţelegând pe cei care dau dovadă de ele şi nu dispreţuindu-i, întorcându-le spatele definiv, ci acceptând totul ca pe o fază la a cărei trecere putem contribui şi noi, ajutând, după exemplul ajutorului pe care şi noi îl primim mereu. 

sâmbătă, 13 august 2016

Alfa&Omega şi numărul Pi

Suntem spirite întrupate. 
Revenim pe Pământ din când în când ca să ne aducem aminte că nu ştim unde, şi cum, şi în ce fel să limităm ceva - orice - atunci când este nevoie: învăţăm, după exemplul naturii în primul rând, care îşi stinge singură un incendiu, îşi retrage apele nedomolite din inundaţii, împrăştie norii şi multe altele...
Omul învaţă şi foloseşte cum să înţeleagă împletirea infinităţii şi finitului în creaţia sa, în comportamentul său, în viziunile vieţii sale eterne. Învaţă să pună punct: un punct pe i, punct unei relaţii, învaţă să-şi modeleze comportamentul spre echilibru, spre moderare - să limiteze local şi momentan. 
Învaţă din infinit să facă AlfaŞiOmega sau din finit - extraordinarul număr Pi ce tinde în felul său spre infinit...
Este atât de frumos să descoperim cum totul se împleteşte în viaţa noastră, aşteptând doar să înţelegem cele ce sunt. Să ne gestionăm pornirile, înclinaţiile, tendinţele - dezvoltate în evoluţiile anterioare de tip vegetal şi animal (dar, desigur, şi conforme altor tipuri de vieţuitoare, corespunzătoare milioanelor de planete pe care ne-am făcut cândva evoluţiile): când, spre exemplu, numai tovarăşii de haită ne limitau agresivitatea - printr-o agresivitate şi mai multă. În cele din urmă sesizăm nuanţele şi ne unim puterile să mergem pe acelaşi fel de drum, urmărind acelaşi fel de ţeluri. Aceleaşi ţeluri şi totodată diferite prin infinitul nuanţelor, oferit de infinitele forme în care se expandează energia fundamentală ce îşi descoperă prin spirit: şi esenţa infinitului, şi complexitatea finitului.
Aş oferi două exemple în acest sens:

1. Alfa şi Omega, rezultate din semnul infinitului, şi reîntoarcerea la infinit...
În profunzime, semnul infinitului este perceptibil la întretăierea undelor vibraţiilor de orice fel şi, mai adânc în cunoaşteri profunde: la întretăierea percepţiei mental-astrale a corzilor matriceale galactice, a plaselor matriceale care orientează şi păstrează viaţa în evoluţii protejate, în acest univers. 
Semnele, simbolurile umane sunt vechi, căci strămoşii noştri, pentru a privi cosmosul, universul perceput în mult mai multe feluri decât suntem azi obişnuiţi, au folosit nu numai propriile capacităţi mentale şi astrale de cercetare a infinitului, dar au şi adus cele înţelese, simţite, pe Pământ, în viaţa curentă. Au ştiut cu adevărat esenţa, fundamentul vieţii, şi nu l-au alungat, dispreţuit, aşa cum azi – dacă cumva aflăm – alungăm, dispreţuim adevărul pentru că nu se potriveşte cu încredinţările noastre. 
Să vedem nişte desene pe care le-am făcut mai de mult, care însă sunt mereu de actualitate când vrem să ne aducem aminte de astfel de împletiri de cunoaşteri. 




După ce înţelegem şi pe alfa, şi pe omega – înţelegem că esenţa deschiderilor noastre spirituale poate fi simbolizată prin expandarea lui omega – crezut a fi în perioada antică ultima literă a alfabetului elin – în infinit, cu bucle din ce în ce mai largi, fiecare simbolizând baza de sprijin pentru o deschidere următoare şi conştientizând că tot ceea ce se cuprinde este de fapt o experienţă uluitoare, care nu-şi află niciunde finalul...
Suntem într-o spirală fără de sfârşit...
Cele obţinute nu sunt numai nişte litere: aşa cum au creat înaintaşii noştri literele ca nişte simboluri care să păstreze un anumit fel de cunoaştere, despre care ei ştiau bine că există mult mai multe posibilităţi să se piardă – comparativ cu posibilităţile de a se păstra, în condiţiile care se profilau deja în acel moment. 
Fiecare simbol s-a plasat apoi în combinaţie cu un sunet, perceput mental în locul de împletire a elementelor de cunoaştere – adică din acel loc unde s-au perceput împletirile de unde. Şi apoi au reuşit să redea fizic (cu structurile aparatului bucal) acele sunete percepute mental – chiar dacă ele oricum nu pot reda fidel realitatea, aşa cum o poate face în anumite condiţii mentalul uman, dar măcar sunt sunete foarte apropiate. O astfel de experienţă este a spiritului: care evoluează şi strânge experienţă de formare oriunde merge el în univers, o experienţă care astfel se consolidează mereu, formează noi abilităţi în funcţie de condiţiile locale, noi flexibilităţi de la o formă la alta, obişnuinţe în acelaşi loc pe care îl vizitează de la o perioadă de timp la alta. Devine învăţătură tot mai clară pentru cei care sunt ajutaţi la începutul drumurilor lor – populaţiile locale care au nevoie de învăţători experimentaţi, înţelegători şi răbdători ai celor pe care îi ajută. Pe Pământ au făcut-o în primul rând marii ajutători care au trăit începuturile noii epoci, epoca fizică, pentru toată umanitatea la un loc: după ultima glaciaţiune, după modelul cărora au făcut-o apoi alte valuri noi de ajutători, din fiecare popor în parte, populaţii care s-au dezvoltat treptat, pe toate continentele. 
Vom înţelege astfel mai clar semnificaţia Turnului Babel şi a istoriei lui cunoscute de noi din Vechiul Testament, un simbol nepreţuit pe deplin azi al vremurilor de care ne vom aminti însă în curând. Semnificaţia lui deja poate fi înţeleasă de noi acum, se dezvăluie cunoaşterilor noastre de azi sub forma Moşilor popoarelor care, având cu toţii acelaşi ţel şi acelaşi fel procedural de răspândire a cunoaşterilor, au format în bloc fundamentul vorbirii şi scrierii umane. O asemenea lucrare s-a făcut în cel mai apropiat mod de energetica şi vibraţia locală, din spaţiul fiecărui popor în parte, de locul în care undele vibraţionale ale pământurilor cu apele, vegetaţia şi toate celelalte vieţuitoare se împleteau cu cele ale cerurilor. Care au fost folosite apoi în acelaşi mod şi de populaţiile născute şi învăţate tot de ei, pentru a forma limba şi scrierea pe teritorii din ce în ce mai restrânse, alături de toate formele de trăiri şi creaţii fizice (nu mentale ca până atunci), croind astfel noile esenţe ale lumii care se forma. 
Pe care am moştenit-o şi noi, la rândul nostru. 
Să mai vedem un exemplu. 

2. Acel extraordinar număr Pi - 3,14159265359... 
...are mai departe un număr infinit de zecimale care nu conţin secvenţe ce se repetă. Pentru lămurire, se va urmări https://ro.wikipedia.org/wiki/Pi 
Este raportul dintre circumferinţa unui cerc şi diametrul său, iar omul nu a dat până acum de vreo alăturare întâmplătoare sau periodică (cu atât mai puţin) în şirul practic infinit al zecimalelor acestui raport. Astfel el cuprinde tot ceea ce omul a învăţat să folosească din ştiinţa numerelor, Pi cuprinde tot ceea ce ne poate particulariza în folosirea numerelor: coduri personale, sociale, ştiinţe, raporturi sociale, comportamentale, folosind la infinit împletiri de numere (cifre - mai elevat vorbind) în tot ceea ce îi particularizează viaţa pământeană. Şi nu numai - aşa cum descoperim ridicându-ne ochii spre stele.  
Mi-a plăcut foarte mult felul în care un serial de notorietate la vremea lui începând cu 2011 (“Person of interest”), a pus acest număr în evidenţă într-un mod deosebit de elegant: unul dintre personajele principale, mr. Harold Finch, în rolul momentan al episodului, de profesor de matematică, explică extraordinar de frumos elevilor plictisiţi de perspectiva matematicii, în episodul 2 TT R (2 Pi R):
“Pi... Raportul dintre circumferinţa unui cerc şi diametrul său. Şi acesta este doar începutul. Tot continuă. La nesfârşit. Fără să se repete vreodată. Ceea ce înseamnă că el cuprinde într-un şir nesfârşit de zecimale fiecare număr: data naşterii, combinaţia de la dulap, numărul de securitate socială. Totul este acolo, undeva.
Şi dacă ai converti aceste zecimale în litere, ai avea fiecare cuvânt care a existat vreodată în toate combinaţiile posibile. Prima silabă pe care o spui ca şi copil, numele ultimei tale pasiuni, povestea întregii tale vieţi de la început şi până la sfârşit... Tot ceea ce spunem sau facem, tot infinitul de posibilităţi ale lumii. Totul stă în interiorul acestui simplu cerc.
Acum, ce faci cu această informaţie... la ce este bună... asta depinde de tine.”

Cred că nu mai este nimic de adăugat acum. Ha ha!! Poate doar să vizionaţi serialul, poliţist în felul său, în cazul vă pasionează serialele care combină inteligenţa omului cu emoţionalul elevat şi principiile umane cele mai avansate... Fapt pentru care CBS a anulat serialul. Ca multe altele, pentru a face loc unei comedii care la acel moment avea mai multă priză la un public care se plictiseşte repede de principii serioase de viaţă. 

Dacă doriţi să revedeţi (!) : Să ne cunoaştem planeta... universul...  şi cred că nu va plictisi să pun aici ceva ce scriam undeva, prin comentarii:
"...Radacinile stiintei pe care azi o numim matematica sunt foarte adanci in cuprinderea cunoasterii spirituale, cuprinzand nivele de o profunzime fantastica, pe care mintea oricarui om o poate cuprinde, doar rabdare daca ar avea orice profesor (intelegand prin profesor: stiutor profund) sa-si faca elevul sa inteleaga.. Patrunderea in armoniile creatiei umane nu incepe cu matematica noastra cea de la scoala, caci cei mai mari matematicieni ai antichitatii (si nu numai) erau filozofi, cuprinzand cu mintea lor toate ramurile (stiute si nestiute de noi azi, neluate in seama, ne-’scotocite’.. inca..). Abstractizarea pe care se bazeaza matematica cuprinde functii ale armoniilor universale, proportionalitati care pot sublima (si multe minti luminate chiar o pot face acum) radacinile vietii (marunte sau universice) si ale unor transcedentalitati uluitoare. Ceea ce studiem azi este premiza unei eternitati de studiu, proportional cu infinitatea resurselor spirituale pe care nimic nu le poate vreodata distruge. 
Cu alte cuvinte: ‘HAOSUL’ A FOST ORDONAT MENTAL CU EVOLUTIA GANDULUI PRIN MATEMATICA.
O matematica superioara, ale carei taine abia incepem sa le descifram, cu fortele noastre, caci aflam treptat ca redescoperim ceea ce, in linii mari, am mai stiut odata…"

luni, 1 august 2016

LANCEA TELESCOPICĂ A DESTINULUI UMAN (2)

Am discutat în prima parte a acestui articol - Lancea telescopică a destinului uman (1) - despre ceea ce metaforic putem numi „lancea” telescopică a destinului uman. Metafora se referă la atenţia pe care o putem oferi şi puterilor, şi neputinţelor noastre în egală măsură: dar nici o neputinţă nu atrage de la sine o putere interioară, decât dacă este conştientizată de întrupat în trăirile sale de fiecare zi. Evoluţiile lasă spaţiu larg învăţăturilor conştiente, mereu mai profunde – nu neapărat mai multe, care să determine întăriri îmbogăţite prin aplicaţiile lor. În timpul întăririi şi îmbogăţirii celor vechi, alte forţe mici, plăpânde – dar multe – apar şi se dezvoltă fără să ştim, fără să le simţim efectiv mult timp. Dar vom şti în etapele ulterioare când ele cresc şi devin perceptibile, lucrative, susţinând clar pe cele dezvoltate – chiar dacă ele înseşi nu sunt încă şi consolidate în esenţa lor. 
Nimic nu se pierde din toate cele trăite, astfel încât putem să ne folosim memoriile noastre pentru a ne compara stările trăite şi a înţelege cât de folositoare pot să fie toate cele lepădate cândva. Am discutat despre atenţia pe care trebuie să o dăm acelor limite inferioare sub care e bine să nu trăim. Dar se poate pune întrebarea: ele nu trebuiesc îmbunătăţite? Sigur că da, dar Pământul ne oferă condiţiile optime deocamdată să trăim fără distrugere, să învăţăm să ne tolerăm, să ne iubim semenii şi toate celelalte vieţuitoare, planeta şi bucăţica de univers pe care o putem percepe de aici. Atingerea limitelor de jos înseamnă agresivitate şi distrugere, iar evoluţiile noastre pun aici accentul pe creaţie – fără de care nu supravieţuim aici. 
Şi aici este un alt aspect al „lăncii”: ca să mergem fără cădere în situaţii sub limitele de acest fel, este nevoie de mult mai multă putere, forţă spirituală, pe care o dobândim făcând largi bucle spre depăşirea limitelor maxime nu numai pe Pământ, ci mult mai sus decât cele de pe Pământ. Cu astfel de forţe noi putem merge pe planete cu vibraţia încă şi mai joasă decât aceea de acum, a Pământului, în care limitele minime pământene sunt nivele medii – la mijlocul drumului între limitele maxime (care sunt cele medii pământene) şi limitele minime de acolo, situate mult sub limitele minime pământene. Acolo conştientizăm – cu putere spirituală superioară – alte elemente ce pot conduce la înţelegerea necesităţilor pământene de a nu cădea sub limitele minime. Adică: pentru a înţelege bine, profund, limitele minime pământene, este necesar un pas înapoi – dar nu numai în jos, ci şi în sus, pentru că suntem în situaţia de evoluţie de a putea să o facem: pentru a vedea consecinţele căderilor pământene, într-un viitor plin de înţelegeri ale comparaţiilor la o scară universică cu mult mai largă decât credem noi azi. 
Acesta este un punct deosebit de important al înţelegerilor noastre: că putem face un pas înapoi ca să înţelegem o necesitate – dar acest pas înapoi poate fi neaşteptat de complex:
– în vibraţie mai joasă (sau cum spunem popular: din rău în mai rău);
– sau în vibraţie mai înaltă: ADICĂ DE ACOLO DE UNDE VENIM PE PĂMÂNT, DIN LOCURI ŞI EVOLUŢII SUPERIOARE, cu forţe mai mari decât cele pe care le-am avut cândva, atunci când am trăit prima dată pe aici. Nu suntem dumnezei, dar avem foartă multă evoluţie superioară tuturor vieţuitoarelor planetei – din care nu ne tragem direct ca evoluţie – dar am trecut prin fazele de evoluţie spirituală ale tuturor şi încă foarte multe astfel de faze în plus. Şi revenim pe locurile fostelor noastre evoluţii, cu forţele cucerite între timp, pentru a înlocui cât mai multe manifestări avute cu forţele de atunci, care atunci ne-au devenit obişnuinţe. Putem să le înlocuim cu manifestări superioare, cu forţele pe care le avem acum. 
Şi de-ar şti omul că poate să o facă, ar fi un miracol pentru el să vadă că totul ţine doar de alegerea sa!... 
Este o temă vastă de discuţii, la care mai putem adăuga un aspect surprinzător pentru unii azi: impresia privind aparenţa paşilor înapoi (pornind de la impresia că viaţa merge în ritmul de un pas înainte / doi paşi înapoi). Nu avem încă re-formulată percepţia faptului că nu conştientizăm simultan toate planurile, „dimensiunile” (cum ne place să le numim), toate câmpurile care se suprapun pentru a crea realitatea noastră, mult mai profundă decât stratul de suprafaţă – cel fizic – spre care ne orientăm conştienţa în momentul actual. Pe de o parte complexitatea lor, pe de altă parte faptul că nu ne ştim originile, care ne influenţează să mergem în paşi MEREU MAI ÎNĂLŢAŢI, nicidecum înapoi. Şi chiar dacă dorim să ştim nu ne vine să credem sau credem exagerat multe aspecte, fără răbdare de pătrundere într-o înţelegere treptată. Chiar dacă aparent am făcut un pas ori doi înapoi, este întotdeauna spre o întărire, o cucerire din altă perspectivă, din alt unghi de vedere: o înţelegere în plus, dezvoltarea unei alte forţe, etc. Iar când ne dăm seama, de multe ori uităm să punem în practică. Gândind asupra acestor lucruri, se pot creiona câţiva paşi spre folosire şi astfel întărire şi fiecare dintre noi poate să gândească asupra propriilor paşi pe care îi avem de făcut.
În primul rând aş socoti dorinţele noastre de a ne depăşi limitele: sunt mari – şi chiar multe, adică se pot orienta către multe direcţii. Nu este de loc uşor să ne dăm seama că suntem de multe ori în pericol de a depăşi limitele superioare, fără însă a avea putere de menţinere acolo, sărind inconştient peste trepte, şi a cădea în acelaşi timp sub limitele inferioare.
Ce putem face este să lucrăm pentru a nu mai lăsa să se formeze distorsiuni ale societăţii, în faţa cărora nu suntem de loc neputincioşi, CI DOAR DELĂSĂTORI. Din varii motive, de multe ori egoiste, nu de puţine ori din indiferenţă. Şi conştientizarea acestei delăsări ne conduce la înţelegerea că putem lărgi mult sfera cunoaşterilor noastre – o cunoaştere pe care am considerat-o nu de puţine ori inutilă, nu de puţine ori apanajul unor oameni îngâmfaţi, infatuaţi, rataţi social. De fapt noi i-am încurajat să apară aşa, ei doar se protejau să nu cadă în indiferenţa noastră...
Ştiu că e dureros...
Dar aşa învăţăm. Aici, pe Pământ, printre multe alte locuri şi timpuri din univers...

După conştientizarea celor de mai sus, este foarte important să nu aruncăm la coşul de gunoi al universului ceea ce observăm ca fiind limitele inferioare, pe care ajungem să le urâm crezând că am căzut definitiv sub ele şi am fi pedepsiţi pentru aşa ceva. Ne trebuie ceva timp să înţelegem că ele ne pot salva viaţa în alte conjuncturi: pe Pământ sau pe alte planete cu vibraţia medie mai joasă decât Pământul – sau chiar aici, pe Pământ, putem salva viaţa altora, sau putem proteja oameni, natura, alte vieţuitoare. Nu trebuie să le dispreţuim: pentru că a dispreţui înseamnă a le subestima forţa şi folosinţa; iar pe de altă parte aşa cum ni le dispreţuim la adresa noastră le vom dispreţui şi la alţii, cu tot cu persoana purtătoare, în loc să ajutăm să se înţeleagă acelaşi fenomen şi să lucrăm împreună pentru depăşirea neştiinţei şi nepriceperii. Este o lege de bază a ajutătorului, şi ajutători vom fi în eternitatea vieţii noastre.
Este de altfel o chestiune de alegere: să alegem ce vrem să folosim în viaţa personală, ce exemple oferim altora. Şi mai ales ce vrem să continuăm să dezvoltăm:
– cunoscând ce uşor se poate „aluneca” mai jos, să ne străduim să căutăm, şi să găsim căi de a o lua în sus, spre nivelul mediu – nu să cădem sub nivelul observat;
– să ne străduim să vedem paşii pe care îi putem face în conjuncturi grele, cunoscându-ne propriile gândiri, propriile feluri de a lucra, de a fuziona cu lumea înconjurătoare, şi mai ales să ne străduim să aplicăm ceea ce înţelegem astfel. 
Ar fi bine să trecem peste acuzele lumii, care ne observă depărtându-ne de obişnuinţele ei de multe ori superficiale: din superficial se poate aluneca cel mai uşor acolo unde nu ne dorim. 
Iar cea mai periculoasă cădere cred că nu este aceea în rău total, în vremurile noastre, ci de a cădea în mediocritate. Pentru că în acest pericol sunt mase mult mai largi de semeni decât cei care cad cu adevărat după ce au înaintat mult. Cei care cad de la un nivel ridicat pot să cadă pe vârfuri (doar ceva mai jos) – dar cei mai mulţi pot cădea uşor în mediocritate. Stabilizarea lor comodă acolo, când vine o greutate, poate să-i arunce ori în deznădejde, ori în agresivitate şi distrugere: ideatică, materială şi de vieţi deopotrivă. 

Fiecare dintre noi vrea azi, în felul lui, să-şi depăşească limitele, chiar dacă marile categorii de oameni percep în moduri foarte diferite astfel de limite:
– cei care luptă pentru supravieţuire vitală;
– cei care luptă pentru supravieţuire materială şi profesională;
– cei care se străduiesc să cunoască cât mai mult, să se informeze (chiar şi numai intelectual, de dragul cunoaşterii în sine) şi să aplice ceea ce cunosc în practica cotidiană;
– cei care se străduiesc să-şi depăşească limitele superioare interioare: calitatea oricărui fel de realizare (creaţie materială şi intelectuală) seriozitate, demnitate, onoare;
– cei care îmbină toate la un loc în trăirile lor curente, simţind unde, pe care direcţie anume să pună un accent (cum, şi când, şi cu ce intensitate, etc.), în mod diferit în funcţie de loc, moment, societate, construind şi întărind toate puterile lor spirituale pe rând, în mod flexibil, pentru a echilibra mai departe mediul natural şi social în care trăieşte. 
Desigur, pot fi şi alte unghiuri de vedere, acesta este doar un început de gândire. 
Facem parte, ca populaţie umană, dintr-o mulţime impresionantă de grupuri de spirite umane aflate la întrupare http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articol/925/populaiile-spirituale-ale-speciei-umane.html acum pe Pământ: la nivelele înalte ale vibraţiei planetare, toată această mulţime de spirite întrupate trăiesc şi lucrează având un ţel comun, legat de atingerea universală a celor mai înalte deziderate pe care ar trebui să le avem şi acum, în întrupările actuale. Dar vibraţiile joase în care trăim de la ultima glaciaţiune spre contemporan scot din adâncurile memoriilor spirituale cele mai variate forme de manifestări pe care azi le numim negative, chiar dacă alături de ele intuiţiile scot în egală măsură şi comportamente pozitive, frumoase – dar care nu se folosesc de multe ori decât în funcţie de interesele proprii şi de depăşirea limitelor supravieţuirii. Mare parte din spiritele umane au experienţă mult mai mică în domeniul spiritualităţii înaintate, înalte; odată ce au depăşit limitele supravieţuirii, scot la suprafaţă lăcomia, dorinţa de a depăşi limitele austerităţii, egalităţii şi ajutorului fundamental altruist, căzând mereu sub limitele proprii negative obişnuite – ceea ce pentru ei sunt escaladarea limitelor de îmbogăţire, pe seama sclaviei oamenilor care, spiritual vorbind, au depăşit comportamentul de tip animal şi preferă sclavia şi moartea – crimelor, perversităţilor, distrugerii, dispreţului. 
Spre contemporan, toate acestea se rafinează mereu, odată cu pătrunderea în era industrializării avansate – aşadar pe planul fizic complex – dar esenţa rămâne aceeaşi. Pentru că mereu vin alte valuri de spirite la întrupare, care au înclinaţii spre rafinament, dar având aceleaşi lacune ca şi fraţii lor de aceeaşi evoluţie care şi-au încheiat autocunoaşterile până acu. Este rândul acestor noi valuri să lucreze la autocunoaştere, la cunoaştere de sine, pe baza căreia să înceapă remodelarea propriilor comportamente în condiţiile pământene. 

miercuri, 13 iulie 2016

LANCEA TELESCOPICĂ A DESTINULUI UMAN (1)

Am putea discuta despre legea contrariilor, legea acţiunii şi reacţiunii. Dar eu nu mai folosesc o asemenea exprimare, căci nu sunt – dacă mergem în profunzime – contrarii pure niciodată şi nicăieri: diagrama Yin-Yang arată clar acest lucru de altfel; întotdeauna există un punct de deschidere oriunde, iar în împletirea contrariilor (complementarităţilor) se cuprind asimetrii care propulsează sufletul creator în domenii fără sfârşit, fără să strice un echilibru întotdeauna stabil în felul său profund; toate conduc la evoluţii: NICIDECUM şi NICIODATĂ la INVOLUŢII. 

CÂTE CEVA DESPRE FORŢELE NOASTRE SPIRITUALE
De ce telescopică? Pentru că avem în faţă câteva aspecte deosebite, pe care le vom studia acum puţin, treptat şi mai mult, pe măsura creşterii vibraţiei planetare şi conştientizării multor aspecte, de către mase din ce în ce mai largi. Deocamdată nu suntem decât la începuturile conştientizării unor lucruri foarte adânci din noi înşine, care ies la suprafaţă încet – dar sigur: suntem destul de conştienţi că avem anumite forţe spirituale, pe care le împărţim în bune şi rele, dar de fapt efectele lor în viaţa noastră le conştientizăm mai curând acum. De multe ori spunem: „Asta pot să fac” (să spun, să gândesc, să accept, să particip conform încredinţărilor mele, etc.) – dar şi „Asta nu pot să fac (asta mă depăşeşte, nu pot să înţeleg, nu pot fi de acord, etc.). Aşadar le conştientizăm – dar conştientizăm şi faptul că unele nu sunt suficient de puternic dezvoltate pentru a face ceva ce alt om se dovedeşte a putea face. 
Avem forţe spirituale care s-au dezvoltat insuficient încă pentru a putea jongla cu ele, fluid, în orice fel de situaţii. Ele s-au dezvoltat în ciclurile de vieţi anterioare celui de acum, de pe Pământ, în alte locuri din univers: care acum sunt suficient de mari pentru a fi sesizate, dar nu sunt în deplinătatea creşterii şi diversificării (îmbogăţirii) lor la nivele de vibraţie joasă ale planetei; însă le vom simţi a fi dezvoltate pentru a fi folosite în evoluţiile noastre următoare, când şi corporalitatea noastră va fi mult mai subtilă, dar şi mai puternică, putând şi noi, ca monade întrupate să desfăşurăm întreaga conştienţă şi să ne folosim întreaga conştiinţă înaltă: pe care o avem, cu certitudine. Perioada pământeană ne ajută să le conştientizăm şi să le dăm valoarea, importanţa lor reală. 
Privite din perspectiva celor mai dezvoltate forţe, ele sunt goluri – sau semi-goluri – aparente. Târziu mi-am dat seama că despre ele vorbea Ouspensky, în cartea „A patra cale”, când vorbea despre tonuri şi semitonuri – adică asemănător relaţiilor unor game de note muzicale, comparaţia mi s-a părut astfel măiastră. Acolo, la semitonuri, se pot încă încastra alte „game”, semitonurile altor „game” care astfel vor da un ton întreg – de unde şi atenţia noastră instabilă la intrarea, împletirea lor, câtă vreme nici celelalte „note” nu sunt prea puternic întărite, consolidate. Unii dintre noi le avem consolidate – alţii nu: oricum unii le au pe unele – alţii le au pe altele consolidate sau neconsolidate, iar lumea asta a noastră, atât de bogată, este oglinda unor uriaşe forţe spirituale care se împletesc astfel şi ne dau dimensiunea unor posibilităţi ale monadelor – indiferent dacă ele sunt folosite constructiv sau nu. Chiar şi acele forţe mici pot fi folosite creativ – nu distructiv, dar depinde de fondul general, blocul general de forţe pe care le avem fiecare în parte. 
Tocmai de aceea nu e de loc corect să cerem tuturor oamenilor o mare şi precisă putere de concentrare, ci mai curând să le dăm exemplul nostru propriu – atât cât suntem şi noi în stare – de aplicaţie şi să avem răbdare să se consolideze ceilalţi pe ceea ce au, ce pot, ştiind că există căi pe care le folosesc şi alţii. Aceasta este puterea exemplului oferit. Din partea ajutătorului se cere răbdare şi constanţă în manifestarea oferită, iar cei ajutaţi sunt lăsaţi să accepte ajutorul pe măsura puterilor lor, chiar dacă ajutorul devine momentan oarecum irelevant dacă este preluat doar parţial. Dar chiar şi aşa, cei ajutaţi devin la rândul lor ajutători pentru cei mai slabi decât ei, dar şi pentru cei mai puternici, mai experimentaţi, prin îmbogăţirea cunoaşterilor şi faptelor lor. 
Aşadar, acolo unde sunt goluri aparente, lipsă de puteri – sunt de fapt, aşadar, forţe spirituale dezvoltate puţin, din creşterea şi diversificare celor vechi, care sunt întărite, puternice prin folosirile variate în etapele de evoluţie anterioare: ele fac blocul de manifestări curente, fără a căror putere restul nu ar avea un postament pe care să se sprijine: percepţii spaţio-temporale, deplasare, hrănire, comunicare, înmulţire. 

  „Orga de lumini” a forţelor spirituale umane: mai vechi, şi astfel mai puternice prin manifestările obişnuite mereu îmbogăţite; cele mai noi, mai puţin dezvoltate, sunt mai puţin consolidate şi nu foarte bogate, dar aflate în creştere permanentă.
Legendă:
(1) = blocul seturilor de raze care se folosesc în Universul fizic, din totalul radiaţiei monadice;
(2) = maximul creşterii personale a seturilor de raze monadice, care s-au dezvoltat cel mai mult în etapele anterioare de evoluţie;
(3) = minimul dezvoltării unor seturi de raze monadice personale: cu dezvoltare de mică amploare în etapele anterioare de evoluţie, care nu sunt conştientizate acum decât în situaţii foarte dificile (de nevoie) sau când sunt condiţii optime de desfăşurare: optim însemnând condiţii a căror complexitate nu va obosi, ci va mobiliza spiritul să ajungă la realizare;
(4) = dezvoltări intermediare, conştientizate ca forţe proprii în creştere, care formează o experienţă în continuă îmbogăţire;
Există şi creşteri mai mult sau mai puţin conştientizate ca atare, care însă nu sunt consolidate în vibraţiile joase ale lumii, care se pot pierde oricând, dacă vibraţiile planetare variază puternic. 
Oscilaţiile celor noi sunt astfel mult mai ample şi puternice decât ale celor mai vechi – dar cele mai noi vor face parte a blocului general de radiaţie monadică, aşa mici cum sunt ele întărind pe cele puternice, bloc al cărei forţă va susţine întreaga radiaţie, iar forţa totală a blocului va susţine creşterea seturilor noi de raze.

PĂREREA MEA DESPRE CE ÎNSEAMNĂ “BUN” ŞI CE ÎNSEAMNĂ “RĂU”
Desigur, fiecare are încredinţări diferite privind binele şi răul – culori complementare ale vieţii noastre pământene. 
Să privim lucrurile din altă perspectivă. Tot ceea ce facem pe Pământ – bun şi rău deopotrivă devine o modalitate de a perfecţiona manifestările noastre generale. Dar ca să înţelegem acest lucru trebuie să pornim de la înţelegerea a ce este de fapt “bun” şi ce este de fapt “rău” – în linii mari, bunînţeles:
– “bun” înseamnă: creativ, protectiv, învăţător pentru cei din jur, înseamnă atragerea altor dezvoltări, învăţături de acelaşi fel, de aceeaşi natură;
– “rău” înseamnă obişnuinţe vechi, mai mult sau mai puţin rudimentare, învăţate în evoluţii anterioare, cu tentă veche distructivă în domeniul protecţiei personale, al hrănirii, deplasării, comunicării, al formării unor obişnuinţe de procreere. 
Toate nivelele vechi au nivele superioare de acces către constructiv, protectiv pentru segmente din ce în ce mai largi de întrupaţi, comunicare bogată şi fluentă privind şi exprimarea percepţiilor proprii, şi corelarea manifestărilor cu relaţiile planetare, cosmice, galactice apoi şi universice. 
Exemplul de luptă pentru înmulţire, perpetuare instinctuală a speciei, devine treptat o învăţătură de cunoaştere şi înţelegere treptată a celor mai bune, corecte, calitative forme de corporalitate care să dăinuie cel mai mult în condiţiile locale. La acest sens, aspect contribuie treptat de fapt formarea şi manifestarea animalică, inconştientă privind aspectul creativ, protectiv, calitatea, vitalitatea, puterea de a face faţă condiţiilor locale în mod optim; dar întrupatul animal de azi va deveni treptat creatorul conştient de mâine, care va înainta infinit, şi va învăţa la rândul său să constituie o corporalitate pentru o specie care să reziste în toate condiţiile de mediu planetar şi în toate variaţiile necesare evoluţiei spiritelor în momentul folosirii corpurilor, variaţii care la rândul lor pregătesc spiritul pentru evoluţii ulterioare în anumite feluri, cerute de necesităţile poporului lor spiritual. 
Cam în acest fel ar trebui să vedem sublimarea oricărui fel de manifestare a spiritelor de-a lungul etapelor de evoluţie. Totul este de o complexitate însă mult mai mare, mai bogată decât aceste câteva repere pe care le pot eu descrie acum, aici. 
Fiecare element, fiecare trăire în parte conduce la crearea unei experienţe care se va asocia cu ceva mai înalt, la un moment dat sau altul al învăţăturilor noastre. Totul este făcut pentru a oferi o continuare a aprofundării celor care conduc la menţinerea vieţii eterne a monadelor şi la dezvoltarea permanentă a posibilităţilor lor de a-şi dezvolta forţele interioare, de a realiza cât mai mult şi mai calitativ aplicând experienţa obţinută. Totul se îmbogăţeşte mereu, folosind deopotrivă noile şi vechile forţe spirituale: care se dezvoltă permanent la rândul lor şi întăresc radiaţia monadică fără încetare. 
Căutarea celor mai bune aspecte ale folosirii forţelor noastre spirituale nu se face prin a vedea exclusiv binele, ci de a conştientiza în egală măsură binele şi răul, a analiza şi a alege aspectul cel mai progresiv, binele din perspectiva momentului conştientizării. Nu ridicarea în slăvi a unui aspect este ceea ce necesităm, căci în alte condiţii de vibraţie planetară, mai precare, vom ridica în slăvi şi răul, căutând motivaţii pentru a acoperi ceea ce este încredinţarea noastră în acel moment, fără să ne asumăm responsabilităţi pe măsură. 
Aşadar să fim atenţi la moderaţie. 
Condiţia umană presupune în primul rând creativitate şi folosirea condiţiilor corporale adecvate timpului – adică vibraţiei medii planetare a momentului, precum şi sarcinilor umane adecvate acestei vibraţii. Omul, conştient mai mult sau mai puţin de starea lui, vrea mereu să-şi depăşească limitările pe care le moşteneşte de la societate, şi le îmbogăţeşte cu intuirea celor existente pe alte planuri - fără să le conştientizeze existenţa. Le mai îmbogăţeşte şi cu intuirea propriilor obiceiuri din experienţa anterioară în plan local sau în alte locuri din orice univers. 

DEPĂŞIREA LIMITELOR UMANE
Când spunem că vrem să ne depăşim limitele înţelegem că ele pot fi depăşiri consecutive ale binelui-spre-mai-bine, ale învăţăturilor/înălţărilor spre alte orizonturi: din ce în ce mai înălţate.
Dar în acelaşi timp sunt pe aceeaşi planetă şi oameni care au ca repere ale depăşirii limitelor proprii adâncirea în ceea ce pentru alţii sunt limitele cele mai joase ale umanităţii, dintre care unele nu le regăsesc nici la animalele din care presupun anumiţi factori ai societăţii că ne tragem... Şi nu sunt limitele cele mai joase care se doresc să fie depăşite prin înălţare spre nivele medii şi înalte – ci afundarea dincolo de limitele josniciei umane, speculând interesele . Adică o direcţie spre care cei dintâi, care consideră limitele umane barierele cele mai înalte pe care le cunoaşte fiecare om în parte şi toată societatea în ansamblul ei, nu s-ar apropia sub nici o formă, considerând că au deja de mult timp depăşite şi nu vor mai fi trăite niciodată, depărtându-se mereu de ele cu dispreţ şi silă. 
Evoluţiile însă nu urmăresc dezvoltarea unor asemenea manifestări: dispreţ – în mult-mai-adânc-dispreţ, din silă – într-o silă-şi-mai-mare nu sunt altceva decât adâncirea în propriile cele-mai-joase-limite pe care ei nu şi le conştientizează însă, conştiinţa lor spunând că, cu cât va dispreţui, sau la limita acceptării: cu cât va fi mai indiferent, cu atât se va înălţa mai tare, mai mult, mai puternic de cele dispreţuite, cu folosirea inteligenţei proprii. Dar epoca pe care o trăim azi, de scurtă durată deşi nu ne vine să credem acum, este necesară pentru ca fiecare dintre noi să conştientizăm lacunele încredinţărilor noastre: care au mici goluri ce lasă drum liber unor interferenţe uneori negative, influenţe deviante, chiar distructive: le preluăm din societate, le folosim mai mult sau mai puţin, mai direct sau mai voalat, mai nuanţat, agresiv sau elegant, învăţând dintr-o astfel de societate cum să ascundem adevărata faţă sub un comportament din ce în ce mai rafinat – dar desigur nu natural, căci rafinamentul natural are nevoie de mult mai mult decât atât. Evoluţiile merg însă mereu mai departe: învăţăm subtilitatea de a lua la cunoştinţă obiceiurile unei societăţi mai puţin evoluate, în care perversitatea este ridicată la rang de rafinament, unde există o cultură a perversităţii rafinate, subtile: învăţăm să înţelegem şi să ne despărţim de astfel de obiceiuri care ţin de etape existenţiale mai vechi – bune la vremea lor, ca orice posibilitate de manifestare izvorâtă din potenţialul energiei fundamentale de fapt. Învăţăm astfel să facem diferenţa între acel tip de rafinament pervers şi rafinamentul înălţător, lucrător, moral, înalt-spiritual şi învăţăm discret şi pe alţii să facă diferenţa. Şi într-o astfel de societate mai ales nu ne supărăm pe noi înşine dacă am procedat la început în acelaşi fel cu ea şi, fără să vrem, o mai facem din când în când dar conştientizăm din ce în ce mai repede că nu trebuie, căci înţelegem că:
– suntem supuşi amprentelor lumii care continuă să nu conştientizeze şi să practice acest „sport” social;
– ni se activează prin vibraţiile planetare cu frecvenţă joasă tot felul de obiceiuri din memoriile proprii ancestrale, dintre care cele pământene actuale sunt foarte puţine: mai multe sunt cele trăite în alte cicluri de vieţi în diverse locuri din acest univers, din această subzonă a universului – de aceea sunt de aceeaşi natură şi irump fără să ştim la început nimic despre ele. Astfel de activări apar mereu ca urmare a amprentelor societăţii – dar şi ca răspuns la radiaţiile cosmice care intersectează neîncetat traiectoria galaxiei noastre.
De aceea nu trebuie să ne supărăm că asemenea manifestări apar: dacă apar şi le conştientizăm înseamnă că totul este impuls de remodelare din partea noastră. Din nefericire, societatea azi ne spune că, dacă am conştientizat „greşeala” gata! nu ne vom mai confrunta cu noi apariţii, că totul ar fi „ars”, „închis”, „curăţat”. Dar pe de o parte nu este adevărat întrucât asemenea manifestări le-am folosit un timp de evoluţii anterioare extrem de lung, bogat reprezentat în diverse feluri de manifestări de aceeaşi natură, aşa cum am scris mai sus, pe de altă parte suntem la întrupare enorm de multe grupuri de spirite cu evoluţii diferite, cu toţii lăsăm amprente şi răspândim radiaţii cu vibraţii foarte diferite, care ne influenţează permanent. Unele grupuri resping agresiv unele tipuri de manifestări, pe care le consideră urâte, de dispreţuit – dar care pentru alte grupuri sunt bune, frumoase, practice, iar acestea din urmă fac media societăţii umane de azi. Fiecare dintre noi răspândim încredinţările noastre prin radiaţia trăirilor noastre: şi în acelaşi timp noi înşine radiem în jur hotărârea de a ne remodela clipă de clipă comportamentul şi calitatea celor pe care le facem, ridicându-ne nivelul spiritual tot mai sus. 
În acest fel ne şi îmbogăţim cunoaşterea, ne şi remodelăm tinzând spre generalizarea şi întărirea celor mai frumoase, bune, morale manifestări cunoscute de noi. Dar tot în acest fel impulsionăm pe alţii să tindă către aceste norme morale – şi nu să se adâncească în reperele negative ale lumii noastre. 
Să fim atenţi, aşadar la ce dispreţuim, la ce, şi cum respingem, cum preluăm şi cum gândim, cum vorbim, ce facem. Standardele noastre pot fi foarte înalte, tindem mulţi dintre noi la depăşirea limitelor superioare cunoscute de noi: nu suntem însă conştienţi că suntem pe drumul depăşirii mediei spirituale, aşa cum am scris mai sus, şi nu al depăşirii limitelor superioare... Variaţia vibraţiei ne duce uneori foarte sus, alteori foarte jos, croind o dezorientare pe care vieţile viitoare le varepara, ce-i drept, dar chiar acum avem prilejul să reflectăm şi să înţelegem ce drum suntem pe cale să urmăm. 

Eu scriu despre atingerea limitelor superioare ca standard de viaţă, de trăire, dar să nu-şi imagineze cineva că nu sunt pe deplin conştientă că sunt departe de a trece de oscilaţiile în jurul mediei... Şi nu mi-e ruşine să spun asta, căci nu sunt mândră de mine şi nici nu am puterea să lupt: dar vreau să nu mă opresc din această muncă-luptă, ea mă ridică permanent, mă susţine, îmi oblojeşte rănile sufletului, mă ajută să fac acelaşi lucru când cei din jurul meu obosesc, la rândul lor. 

Dar este bine de ştiut că suntem cu toţii într-o viteză foarte mare de schimbare. Viteza mărită de creştere a vibraţiei planetare se va menţine până dincolo de terminarea tuturor evoluţiilor umane pe Pământ. Suntem departe de aşa ceva, şi până atunci însă, condiţiile pe care azi le considerăm grele, agresive, urâte, vor forma un stoc preţios de înţelegeri pentru toţi oamenii, privind modul în care:
– unele comportamente şi efectele lor au condus la starea precară de azi a planetei (şi care va mai dura încă ceva timp în continuare);
– alte atitudini, comportamente, născute din profunzimile celor care privesc viaţa cu toată responsabilitatea de care sunt ei capabili, au determinat echilibrări ale efectelor trăirilor celor iresponsabili, superficiali, intoleranţi şi agresivi: au trezit ceva din conştiinţa celorlalţi înainte chiar ca vibraţia medie planetară să crească atât de mult încât în mod spontan, din ei înşişi, agresivii, să-şi amintească CINE SUNT DE FAPT: nu zei, nu dumnezei cum se exagerează azi, ci oameni cu puteri limitate – dar cu suflete deschise către protecţia lumii în care trăiesc, fără să ceară „universului” să le dea... să le facă... ci SĂ DEA, SĂ FACĂ, SĂ AJUTE viaţa de pretutindeni. Şi mai ales să înveţe şi pe alţii, prin exemplul personal. 
Mulţi oameni buni trăiesc azi cu deznădejdea că ei personal, vreodată, nu vor ajunge să realizeze ceva consistent în această direcţie, care să schimbe vizibil şi repede ceva - dacă oamenii din familia lor, din serviciul lor, de pe stradă rămân tot murdari, răi, dispreţuitori şi egoişti. Dar de fapt lucrurile nu stau de loc aşa, ceea ce avem în primul rând de făcut este să înţelegem noi, personal, că:
– noi nu avem puterea de a schimba radical omul din faţa noastră până când el însuşi nu devine conştient de importanţa schimbării;
– dar întreaga masă a celor cu atitudine echilibrată, morală, curată, înaintată: frumoasă cum spunem îndeobşte, conduce masiv, global, la ridicarea nivelului de înaintare a omenirii, la ridicarea nivelului de spiritualitate a lumii în mijlocul căreia se vor întrupa alte spirite care se vor modela către ceva mai înalt decât generaţiile anterioare: la un nivel superior pentru care ei sunt pregătiţi, conform destinului lor, să navigheze prin ape mai curate, mai clare decât au putut în medie generaţiile imediat anterioare. 
În loc să ne văităm dezolaţi că nu ne putem ajuta familiile, prietenii, colegii, putem să ne concentrăm pe menţinerea noastră, proprie, pe o linie de plutire, de echilibru, pe care o putem urmări, cu uşurinţă; şi chiar să păşim pe deasupra apelor tulburi, păstrându-ne compasiunea pentru tulburările altora. Din acea stare de echilibru putem să tragem concluzii, multe concluzii, având o viziune complexă asupra celor existente, acolo unde cu greu se putea percepe înainte altceva. 
Pentru că, cu adevărat, dezvoltându-ne pe noi înşine „la centru” – nu neapărat amăgindu-ne că putem depăşi limite prea îndepărtate, putem avea o viziune largă asupra lumii. Ceea ce deosebeşte un îndumnezeit de un orgolios (şi unul, şi altul mai mult sau mai puţin conştient de starea sa) este FIXAREA, CONŞTIENTIZAREA CLARĂ A LIMITELOR PROPRII: şi a celor joase, şi a celor înalte deopotrivă. Dacă credem că societatea ne-a minţit spunându-ne ba că suntem proşti, ba că suntem dumnezei – prima noastră datorie este să ne percepem, de-a lungul mai multor ani (da, mai multor ani...) ce facem conform standardelor proprii: pe care de cele mai multe ori nu ni le cunoaştem (şi aici trebuie să dezvoltăm ceva în plus), credem că sunt cele marcate de societate – dar lucrurile nu stau de loc aşa. Şi în plus, ele se schimbă sub influenţa conştientizărilor noastre permanente şi a factorilor externi:
– factori înălţători, ajutători prin netezirea unor situaţii obositoare sau chiar agresive;
– factori obositori, dărâmători chiar, dar care ne împing spre mobilizarea de a depăşi greutatea ivită: prin forţele noastre proprii, şi cu ajutorul pe care îl putem primi din jur.
Toate ne sunt de folos: oricum ar fi, de aceea sunt în destinele noastre, pentru a le privi în mod egal cum apar, se dezvoltă, ne impulsionează şi ne arată cum ne determină să ne mobilizăm; sau dimpotrivă: să înţelegem că am fost prea orgolioşi să credem că le putem face singuri pe toate. 
Dar nu putem singuri: avem nevoie de ajutor chiar şi în cele mai mărunte lucrări pe care le avem de dus până la capăt. 

sâmbătă, 2 iulie 2016

GRĂDINA HIDROPONICĂ UMANĂ VS. GRĂDINA LUI DUMNEZEU

Citind zilele trecute (şi nu numai!!) despre felul în care prieteni de-ai mei au făcut o grădină splendidă cu mâinile lor sub privirea lui Dumnezeu - Grădina lui Dumnezeu   şi discutând în Zilele Mijlocului de Vară cu prietenii mei despre autoritatea interioară a omului, faţă în faţă cu autoritatea politică brutală ce-şi face loc pe nivele superioare acum, s-au conturat în discuţii cuvinte vechi folosite în moduri mereu noi, după cum cântă vremurile contopite de oameni în cazanul destinului aparent. 
Aparent pentru că nu avem numai calea unora de trăit, ci multe altele, care pot apărea de multe ori mai necurate, mai agresive punctual, dar au puterea de a murdări şi a determina curăţarea imediată, în lumea atât de complexă a experienţei umane. Într-un mod natural, lumea rămâne - vom şti cum, dacă vom gândi, analiza cu răbdare - curată şi întărită, întăritoare prin ea însăşi şi primitoare pentru alte vremuri, pentru alţi oameni. 
Dar nu este o cale comodă pentru oameni care urăsc munca: căci chiar inteligenţa lor este puţină, unilaterală: pentru că nu s-au implicat în complexitatea vremurilor, au luat de-a gata şi nu au experienţa de a accepta această complexitate, folosind-o şi direcţionând-o către propria înţelegere, formare a căilor de muncă pentru deschiderea unor noi orizonturi. Noi orizonturi e drept, pot fi oriunde. Dar depinde ce orizonturi acceptăm să construim. Iar la finalul exerciţiului fiecare se va vedea exact aşa cum a ajuns: viguros făcând faţă oricăror deschideri – sau la spulberarea aracului: o plantă culcată la pământ de însăşi greutatea sa. 

Când îngrădim pe alţii, ne îngrădim pe noi înşine: chiar dacă ţinem grădina curată, plivim buruienile, udăm la timp cu grijă. Necurăţenia nu vine din grădină, ci din cele pe care le aruncăm neglijenţi care pe unde ne vine, sau uităm de ele prin alei şi colţuri. Degeaba plivesc, dacă nu fac curat; degeaba ud dacă fac şi las băltoace ici şi colo. Este drept - degeaba nu e degeaba însă: e calea învăţăturilor. Nu aş putea conştientiza că este mai bine "aşa" dacă nu aş fi făcut şi "altcumva". Compar, înţeleg, aplic şi obţin. Este experienţa umană. 
Nu suntem cultură hidroponică, aşa cum vor unii să fim. Important nu e să fim avertizaţi că ceva – gâză, râme, rozătoare – se apropie de noi, sau că "reţeta" hrănirii este aşa şi numai aşa, după o chimie clară, nudă: drept pentru care numai aşa am merge pentru obţinerea unui anumit rezultat. Acel rezultat este unul din rezultatele posibile. Experienţa pe care ne-o formăm ne spune că această cale, a culturii hidroponice este şi ea bună pe spaţii restrânse, de nevoie, pentru un moment dat: când condiţiile sunt grele; dar ele trec şi dacă rămânem mai departe inerţial tot aşa, numai noi avem de suferit, căci rămânem seci, fără gust, fără parfum, fructe fade şi flori de plastic...
Cred că este important să acceptăm orice ne trece prin grădină, şi doar să îndreptăm ici şi colo câte ceva, folosind toate posibilităţile “terenului”: vieţii. Să ne întărim să acceptăm ce ne iese în cale, orientându-ne la faţa locului, mărindu-ne astfel experienţa, fiind mereu mai puternici în faţa viiturilor necunoscute, punând mâna şi organizând, nu ferind de toate şi de toţi.
Şi nu numai la nivel de politică mondială, acolo nu avem puterea de a modela ceva – şi este clar că ea face fără să ştie, jocul vieţii pentru oamenii care, puternici, vor şti să se orienteze şi să-şi urmeze aceeaşi cale mai departe, fără frică. Putem să facem ceva complex în propria noastră viaţă, în propria noastră familie, pe care unii cred că au dreptul s-o controleze cum doresc, spre întărirea... A cui întărire? A comodităţii??... A uni-sensului social?? A... A... 
Mda.... 

duminică, 12 iunie 2016

ÎNVĂŢÂND SĂ OBSERV...


Îmi este evident că oamenii care ne sfătuiesc să nu mai gândim dau dovadă de o gândire extrem de laborioasă. Ceea ce nu am citit nicăieri cum că ei explică acest lucru se leagă tocmai de faptul neînţeles "printre rânduri": există un timp al ne-gândirii – al observării, al percepţiei fără a lăsa gândirea să categorisească, să ordoneze, să spună: "Aha! E aia! Am înţeles că asta vine aşa:..." sau "Ce dezordine..." şi mă ridic imediat şi fac ordine, întrerupând observarea; apoi pentru că timpul dedicat observării s-a terminat, că mai trebuie să facem şi altceva (drumuri, serviciu, cumpărături, discuţii, gospodărie) mergem în treaba noastră mulţumiţi că am rezolvat treaba imediat. Că altfel poate nici nu ne-am fi dat seama, doar am trecut prin casă de 1000 de ori de dimineaţă până acum, dar eram obişnuită, nici nu am observat... Deci observarea e bună.  Mai fac şi altă dată.
Timpul observării şi trăirii complexe a observării nu presupune acţiunea imediată: nici a gândului, nici a trupului. Obişnuinţa vine prin a ţine minte implicit, dar pentru că am luat acest exemplu, să spunem: în observarea dezordinii este o percepţie a neordonării, de exemplu, cu o întreagă trenă de elemente ataşate. Este un sunet pe care îl vom percepe dacă ne obişnuim să-l ascultăm. Sunetele nu se sparg de mulţimea dezordonată a lucrurilor: când ordinea e făcută, sunetele curg altfel - dar trebuie să ajungem să percepem diferenţa. E doar un exemplu. Mirosul este altul. Simţirea proprie generală a ordinii este alta, căci razele de lumină şi sunetele nu se sparg în milioane de frânturi - ci doar în câteva. 
Doar trebuie perceput. Dacă sar să fac ordine, nu percep decât faptul că e dezordine, că nu-mi place, că nu i-ar plăcea nimănui dacă ar veni... Gândirea îmi spune că e bine, că acum sunt mulţumită... Că puteam s-o fi făcut deja, ce mare brânză să pui ceva ordine în fiecare zi, parcă şi ochiul e mai odihnit când priveşte camera în care nimic nu mai e alandala, ci toate sunt în şifonier, în bibliotecă, în maşina de spălat...
De fapt gândirea trebuie să existe, dar gândirea are loc după ce înţelegem că există mult mai multe diferenţe decât credeam. Pentru că am învăţat cu adevărat observarea, percepţia complexă a tuturor celor despre care ştim, iar în plus parcă ...mai apar şi altele pe care nu le ştiam... 
Gândirea devine de fapt mult mai complexă, mai activă, mai înţelegătoare, mai profundă după un timp. 
Şi după alt timp apar încă şi mai multe. Şi astfel ne simţim impulsionaţi să facem acest exerciţiu cu regularitate, în locuri diferite, în momente diferite. 
Începem să vrem să gândim - dar în acel fel disociat care uite! M-a determinat să nu mă vâr într-o discuţie doar pentru că "Ştiu!" sau într-o ceartă pentru că "Io am dreptate..." Treptat observ că fiecare are dreptate, în felul său, dacă mă pun în locul altuia îmi dau seama. Învăţ cum sunt oamenii, ce gândesc: ce gândesc eu ştiu deja. Sau nu?! A apărut ceva nou? Mda... Judec omul deşi spuneam că "Aaaa!!! Io nu judec omul!!!" Dar dacă... Îl analizez sau îl judec spre a-l acuza de ceva doar pentru că mi se pare că aşa cum cred eu e just??...
Dar dacă???...
Dar dacă îmi fac un obicei să observ cu bunăvoinţă orice şi să trag concluziile abia după ce totul s-a terminat?
Pot să o fac când iau eu hotărârea să o fac, când mi se cere părerea şi îmi asum răspunderea pentru ce spun. Dar ce spun este din propriile mele experienţe sau le-am luat din cărţi? Ce este total corect după părerea mea şi care sunt diferenţele între ceea ce este experienţa mea şi a altora? Sunt oare confuzii sau sunt aspecte ale aceluiaşi fenomen observat???...
Ieri spuneam confuzie, azi cred că sunt aspecte...
Mă duc să-mi cer scuze că m-am contrazis cu omul. Ştiu că o să mă bălăcărească, că i-am stricat imaginea... că mai am multe de învăţat în viaţa asta deşi mă dau mare că scriu... că sinele lui superior i-a remarcat micimea mea... Bah!!...
Trăiri... 
Sănătate să am că restul se face... 

vineri, 3 iunie 2016

Din învăţăturile ajutătorilor mei astrali


Să simţi şi să fixezi clar deosebirea între tulburarea pe care o provoacă răutatea cuiva faţă de bunătatea cuiva: când emoţia umană normală devine supărare sau exaltare. Indiferent cum vine, cum o ai, tot tulburare este, indiferent dacă este supărare sau exaltare. Să simţi cum puterea ta le poate opri pe loc, chiar dacă revine mai estompat după abaterea atenţiei în altă parte: tot de aceeaşi natură este şi nu trebuie să te mulţumească că nu este atât de mare ca prima dată. Amprenta care rămâne acolo o fixează prin faptul de a nu fi aprofundat fenomenul: nu ai trecut prin ea, ea a rămas acolo. 
Îndepărtarea amprentei înseamnă folosirea ei prin acoperirea cu altceva de vibraţie mai joasă sau mai înaltă. 
Cea joasă este pedepsirea celui care a provocat frustrarea. 
Cea înaltă este înţelegerea ajutorului primit pentru dezvoltarea şi apoi consolidarea atitudinii pline de demnitate, autocontrol, înţelegere, bunătate la adresa celor care se petrec în lume. Acceptarea faptului că fiecare eveniment, indiferent cum l-am eticheta, conduce la înţelegeri din ce în ce mai profunde în avansări spirituale, determină ceea ce numim azi iertare. 
Mai devreme sau mai târziu ajungem la iertare: superficial la început, adică iertare după o perioadă lungă de supărare, apoi de aplanare, apoi de acceptare şi apoi de înţelegere: din ce în ce mai profundă, mai adâncă. Adică de paşi făcuţi în profunzime: sau imediat şi profund, prin simţirea – nu numai gândirea – noastră, sau în timp: uneori în vieţi întregi din cicluri la perioade lungi de timp, în care alte părţi de atitudine s-au consolidat şi conduc implicit la rezolvări de aceeaşi natură sau de naturi apropriate. De aceea rezolvările între oameni sunt rare şi nu de puţine ori superficiale, atitudinea de supărare revenind din când în când, după tipare care pot fi sesizate mai repede sau mai lent, după experienţa trăitorului. 

miercuri, 1 iunie 2016

LA MULȚI ANI TUTUROR COPIILOR ȘI PĂRINȚILOR SERIOȘI CARE AU PĂSTRAT ÎN SUFLETUL LOR CANDOAREA COPILĂRIEI !!!



Azi copilăria este în multe cazuri (mulțumesc lui Dumnezeu că nu în toate...) dominată de dorințele refulate ale acelor mame care nu-și mai amintesc decât că pe la 12 ani, media de vârstă a declanșării ciclului menstrual, priveau cu jind la diverse femei mature, învățând prin copiere să se poarte la fel cu ele în anii când ar fi putut scăpa de sub severitatea propriilor mame...

LA MULȚI ANI TUTUROR COPIILOR ȘI PĂRINȚILOR SERIOȘI CARE AU PĂSTRAT ÎN SUFLETUL LOR CANDOAREA COPILĂRIEI !!!

...pentru că nu cred că e cazul să cultivăm noi, maturii, copilăreala superficială, nu de puține ori răutăcioasă, pe alocuri plină de cruzimea nematurizării emoțiilor și sentimentelor umane, ci deschiderea și candoarea cu care un copil privește lumea, în care depășește, fără să știe nici părinții lor, jocul din care face o trăire serioasă, totală...

PS: Mulțumesc dnei Cristiana Alexandra Levitchi pentru acest articol.