Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



...cu sufletul plecat: și pe marginea mormintelor, și pe marginea paturilor de spital...

...cu sufletul plecat: și pe marginea mormintelor, și pe marginea paturilor de spital...
Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de http://pressone.ro/editorial/parintilor/)

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI...

Avem momente în viaţă în care ne-am dori vinovăţia altora. Este amprenta societăţii... Cel mai bun lucru este să ne detaşăm de aşa ceva, imediat cum conştientizăm.

Ştiu că este o luptă grea. Mă trezesc că spun așa ceva sau ceva asemănător fără măcar să o fi gândit. Multe se spun aşa, deodată: purtăm cu noi amprentele grele ale lumii - DAR PÂNĂ LA URMĂ TOTUL ESTE O ÎNVĂŢĂTURĂ EXTREM DE IMPORTANTĂ.

Toate cele bune şi frumoase !!!

sâmbătă, 13 august 2016

Alfa&Omega şi numărul Pi

Suntem spirite întrupate. 
Revenim pe Pământ din când în când ca să ne aducem aminte că nu ştim unde, şi cum, şi în ce fel să limităm ceva - orice - atunci când este nevoie: învăţăm, după exemplul naturii în primul rând, care îşi stinge singură un incendiu, îşi retrage apele nedomolite din inundaţii, împrăştie norii şi multe altele...
Omul învaţă şi foloseşte cum să înţeleagă împletirea infinităţii şi finitului în creaţia sa, în comportamentul său, în viziunile vieţii sale eterne. Învaţă să pună punct: un punct pe i, punct unei relaţii, învaţă să-şi modeleze comportamentul spre echilibru, spre moderare - să limiteze local şi momentan. 
Învaţă din infinit să facă AlfaŞiOmega sau din finit - extraordinarul număr Pi ce tinde în felul său spre infinit...
Este atât de frumos să descoperim cum totul se împleteşte în viaţa noastră, aşteptând doar să înţelegem cele ce sunt. Să ne gestionăm pornirile, înclinaţiile, tendinţele - dezvoltate în evoluţiile anterioare de tip vegetal şi animal (dar, desigur, şi conforme altor tipuri de vieţuitoare, corespunzătoare milioanelor de planete pe care ne-am făcut cândva evoluţiile): când, spre exemplu, numai tovarăşii de haită ne limitau agresivitatea - printr-o agresivitate şi mai multă. În cele din urmă sesizăm nuanţele şi ne unim puterile să mergem pe acelaşi fel de drum, urmărind acelaşi fel de ţeluri. Aceleaşi ţeluri şi totodată diferite prin infinitul nuanţelor, oferit de infinitele forme în care se expandează energia fundamentală ce îşi descoperă prin spirit: şi esenţa infinitului, şi complexitatea finitului.
Aş oferi două exemple în acest sens:

1. Alfa şi Omega, rezultate din semnul infinitului, şi reîntoarcerea la infinit...
În profunzime, semnul infinitului este perceptibil la întretăierea undelor vibraţiilor de orice fel şi, mai adânc în cunoaşteri profunde: la întretăierea percepţiei mental-astrale a corzilor matriceale galactice, a plaselor matriceale care orientează şi păstrează viaţa în evoluţii protejate, în acest univers. 
Semnele, simbolurile umane sunt vechi, căci strămoşii noştri, pentru a privi cosmosul, universul perceput în mult mai multe feluri decât suntem azi obişnuiţi, au folosit nu numai propriile capacităţi mentale şi astrale de cercetare a infinitului, dar au şi adus cele înţelese, simţite, pe Pământ, în viaţa curentă. Au ştiut cu adevărat esenţa, fundamentul vieţii, şi nu l-au alungat, dispreţuit, aşa cum azi – dacă cumva aflăm – alungăm, dispreţuim adevărul pentru că nu se potriveşte cu încredinţările noastre. 
Să vedem nişte desene pe care le-am făcut mai de mult, care însă sunt mereu de actualitate când vrem să ne aducem aminte de astfel de împletiri de cunoaşteri. 




După ce înţelegem şi pe alfa, şi pe omega – înţelegem că esenţa deschiderilor noastre spirituale poate fi simbolizată prin expandarea lui omega – crezut a fi în perioada antică ultima literă a alfabetului elin – în infinit, cu bucle din ce în ce mai largi, fiecare simbolizând baza de sprijin pentru o deschidere următoare şi conştientizând că tot ceea ce se cuprinde este de fapt o experienţă uluitoare, care nu-şi află niciunde finalul...
Suntem într-o spirală fără de sfârşit...
Cele obţinute nu sunt numai nişte litere: aşa cum au creat înaintaşii noştri literele ca nişte simboluri care să păstreze un anumit fel de cunoaştere, despre care ei ştiau bine că există mult mai multe posibilităţi să se piardă – comparativ cu posibilităţile de a se păstra, în condiţiile care se profilau deja în acel moment. 
Fiecare simbol s-a plasat apoi în combinaţie cu un sunet, perceput mental în locul de împletire a elementelor de cunoaştere – adică din acel loc unde s-au perceput împletirile de unde. Şi apoi au reuşit să redea fizic (cu structurile aparatului bucal) acele sunete percepute mental – chiar dacă ele oricum nu pot reda fidel realitatea, aşa cum o poate face în anumite condiţii mentalul uman, dar măcar sunt sunete foarte apropiate. O astfel de experienţă este a spiritului: care evoluează şi strânge experienţă de formare oriunde merge el în univers, o experienţă care astfel se consolidează mereu, formează noi abilităţi în funcţie de condiţiile locale, noi flexibilităţi de la o formă la alta, obişnuinţe în acelaşi loc pe care îl vizitează de la o perioadă de timp la alta. Devine învăţătură tot mai clară pentru cei care sunt ajutaţi la începutul drumurilor lor – populaţiile locale care au nevoie de învăţători experimentaţi, înţelegători şi răbdători ai celor pe care îi ajută. Pe Pământ au făcut-o în primul rând marii ajutători care au trăit începuturile noii epoci, epoca fizică, pentru toată umanitatea la un loc: după ultima glaciaţiune, după modelul cărora au făcut-o apoi alte valuri noi de ajutători, din fiecare popor în parte, populaţii care s-au dezvoltat treptat, pe toate continentele. 
Vom înţelege astfel mai clar semnificaţia Turnului Babel şi a istoriei lui cunoscute de noi din Vechiul Testament, un simbol nepreţuit pe deplin azi al vremurilor de care ne vom aminti însă în curând. Semnificaţia lui deja poate fi înţeleasă de noi acum, se dezvăluie cunoaşterilor noastre de azi sub forma Moşilor popoarelor care, având cu toţii acelaşi ţel şi acelaşi fel procedural de răspândire a cunoaşterilor, au format în bloc fundamentul vorbirii şi scrierii umane. O asemenea lucrare s-a făcut în cel mai apropiat mod de energetica şi vibraţia locală, din spaţiul fiecărui popor în parte, de locul în care undele vibraţionale ale pământurilor cu apele, vegetaţia şi toate celelalte vieţuitoare se împleteau cu cele ale cerurilor. Care au fost folosite apoi în acelaşi mod şi de populaţiile născute şi învăţate tot de ei, pentru a forma limba şi scrierea pe teritorii din ce în ce mai restrânse, alături de toate formele de trăiri şi creaţii fizice (nu mentale ca până atunci), croind astfel noile esenţe ale lumii care se forma. 
Pe care am moştenit-o şi noi, la rândul nostru. 
Să mai vedem un exemplu. 

2. Acel extraordinar număr Pi - 3,14159265359... 
...are mai departe un număr infinit de zecimale care nu conţin secvenţe ce se repetă. Pentru lămurire, se va urmări https://ro.wikipedia.org/wiki/Pi 
Este raportul dintre circumferinţa unui cerc şi diametrul său, iar omul nu a dat până acum de vreo alăturare întâmplătoare sau periodică (cu atât mai puţin) în şirul practic infinit al zecimalelor acestui raport. Astfel el cuprinde tot ceea ce omul a învăţat să folosească din ştiinţa numerelor, Pi cuprinde tot ceea ce ne poate particulariza în folosirea numerelor: coduri personale, sociale, ştiinţe, raporturi sociale, comportamentale, folosind la infinit împletiri de numere (cifre - mai elevat vorbind) în tot ceea ce îi particularizează viaţa pământeană. Şi nu numai - aşa cum descoperim ridicându-ne ochii spre stele.  
Mi-a plăcut foarte mult felul în care un serial de notorietate la vremea lui începând cu 2011 (“Person of interest”), a pus acest număr în evidenţă într-un mod deosebit de elegant: unul dintre personajele principale, mr. Harold Finch, în rolul momentan al episodului, de profesor de matematică, explică extraordinar de frumos elevilor plictisiţi de perspectiva matematicii, în episodul 2 TT R (2 Pi R):
“Pi... Raportul dintre circumferinţa unui cerc şi diametrul său. Şi acesta este doar începutul. Tot continuă. La nesfârşit. Fără să se repete vreodată. Ceea ce înseamnă că el cuprinde într-un şir nesfârşit de zecimale fiecare număr: data naşterii, combinaţia de la dulap, numărul de securitate socială. Totul este acolo, undeva.
Şi dacă ai converti aceste zecimale în litere, ai avea fiecare cuvânt care a existat vreodată în toate combinaţiile posibile. Prima silabă pe care o spui ca şi copil, numele ultimei tale pasiuni, povestea întregii tale vieţi de la început şi până la sfârşit... Tot ceea ce spunem sau facem, tot infinitul de posibilităţi ale lumii. Totul stă în interiorul acestui simplu cerc.
Acum, ce faci cu această informaţie... la ce este bună... asta depinde de tine.”

Cred că nu mai este nimic de adăugat acum. Ha ha!! Poate doar să vizionaţi serialul, poliţist în felul său, în cazul vă pasionează serialele care combină inteligenţa omului cu emoţionalul elevat şi principiile umane cele mai avansate... Fapt pentru care CBS a anulat serialul. Ca multe altele, pentru a face loc unei comedii care la acel moment avea mai multă priză la un public care se plictiseşte repede de principii serioase de viaţă. 

Dacă doriţi să revedeţi (!) : Să ne cunoaştem planeta... universul...  şi cred că nu va plictisi să pun aici ceva ce scriam undeva, prin comentarii:
"...Radacinile stiintei pe care azi o numim matematica sunt foarte adanci in cuprinderea cunoasterii spirituale, cuprinzand nivele de o profunzime fantastica, pe care mintea oricarui om o poate cuprinde, doar rabdare daca ar avea orice profesor (intelegand prin profesor: stiutor profund) sa-si faca elevul sa inteleaga.. Patrunderea in armoniile creatiei umane nu incepe cu matematica noastra cea de la scoala, caci cei mai mari matematicieni ai antichitatii (si nu numai) erau filozofi, cuprinzand cu mintea lor toate ramurile (stiute si nestiute de noi azi, neluate in seama, ne-’scotocite’.. inca..). Abstractizarea pe care se bazeaza matematica cuprinde functii ale armoniilor universale, proportionalitati care pot sublima (si multe minti luminate chiar o pot face acum) radacinile vietii (marunte sau universice) si ale unor transcedentalitati uluitoare. Ceea ce studiem azi este premiza unei eternitati de studiu, proportional cu infinitatea resurselor spirituale pe care nimic nu le poate vreodata distruge. 
Cu alte cuvinte: ‘HAOSUL’ A FOST ORDONAT MENTAL CU EVOLUTIA GANDULUI PRIN MATEMATICA.
O matematica superioara, ale carei taine abia incepem sa le descifram, cu fortele noastre, caci aflam treptat ca redescoperim ceea ce, in linii mari, am mai stiut odata…"

luni, 1 august 2016

LANCEA TELESCOPICĂ A DESTINULUI UMAN (2)

Am discutat în prima parte a acestui articol - Lancea telescopică a destinului uman (1) - despre ceea ce metaforic putem numi „lancea” telescopică a destinului uman. Metafora se referă la atenţia pe care o putem oferi şi puterilor, şi neputinţelor noastre în egală măsură: dar nici o neputinţă nu atrage de la sine o putere interioară, decât dacă este conştientizată de întrupat în trăirile sale de fiecare zi. Evoluţiile lasă spaţiu larg învăţăturilor conştiente, mereu mai profunde – nu neapărat mai multe, care să determine întăriri îmbogăţite prin aplicaţiile lor. În timpul întăririi şi îmbogăţirii celor vechi, alte forţe mici, plăpânde – dar multe – apar şi se dezvoltă fără să ştim, fără să le simţim efectiv mult timp. Dar vom şti în etapele ulterioare când ele cresc şi devin perceptibile, lucrative, susţinând clar pe cele dezvoltate – chiar dacă ele înseşi nu sunt încă şi consolidate în esenţa lor. 
Nimic nu se pierde din toate cele trăite, astfel încât putem să ne folosim memoriile noastre pentru a ne compara stările trăite şi a înţelege cât de folositoare pot să fie toate cele lepădate cândva. Am discutat despre atenţia pe care trebuie să o dăm acelor limite inferioare sub care e bine să nu trăim. Dar se poate pune întrebarea: ele nu trebuiesc îmbunătăţite? Sigur că da, dar Pământul ne oferă condiţiile optime deocamdată să trăim fără distrugere, să învăţăm să ne tolerăm, să ne iubim semenii şi toate celelalte vieţuitoare, planeta şi bucăţica de univers pe care o putem percepe de aici. Atingerea limitelor de jos înseamnă agresivitate şi distrugere, iar evoluţiile noastre pun aici accentul pe creaţie – fără de care nu supravieţuim aici. 
Şi aici este un alt aspect al „lăncii”: ca să mergem fără cădere în situaţii sub limitele de acest fel, este nevoie de mult mai multă putere, forţă spirituală, pe care o dobândim făcând largi bucle spre depăşirea limitelor maxime nu numai pe Pământ, ci mult mai sus decât cele de pe Pământ. Cu astfel de forţe noi putem merge pe planete cu vibraţia încă şi mai joasă decât aceea de acum, a Pământului, în care limitele minime pământene sunt nivele medii – la mijlocul drumului între limitele maxime (care sunt cele medii pământene) şi limitele minime de acolo, situate mult sub limitele minime pământene. Acolo conştientizăm – cu putere spirituală superioară – alte elemente ce pot conduce la înţelegerea necesităţilor pământene de a nu cădea sub limitele minime. Adică: pentru a înţelege bine, profund, limitele minime pământene, este necesar un pas înapoi – dar nu numai în jos, ci şi în sus, pentru că suntem în situaţia de evoluţie de a putea să o facem: pentru a vedea consecinţele căderilor pământene, într-un viitor plin de înţelegeri ale comparaţiilor la o scară universică cu mult mai largă decât credem noi azi. 
Acesta este un punct deosebit de important al înţelegerilor noastre: că putem face un pas înapoi ca să înţelegem o necesitate – dar acest pas înapoi poate fi neaşteptat de complex:
– în vibraţie mai joasă (sau cum spunem popular: din rău în mai rău);
– sau în vibraţie mai înaltă: ADICĂ DE ACOLO DE UNDE VENIM PE PĂMÂNT, DIN LOCURI ŞI EVOLUŢII SUPERIOARE, cu forţe mai mari decât cele pe care le-am avut cândva, atunci când am trăit prima dată pe aici. Nu suntem dumnezei, dar avem foartă multă evoluţie superioară tuturor vieţuitoarelor planetei – din care nu ne tragem direct ca evoluţie – dar am trecut prin fazele de evoluţie spirituală ale tuturor şi încă foarte multe astfel de faze în plus. Şi revenim pe locurile fostelor noastre evoluţii, cu forţele cucerite între timp, pentru a înlocui cât mai multe manifestări avute cu forţele de atunci, care atunci ne-au devenit obişnuinţe. Putem să le înlocuim cu manifestări superioare, cu forţele pe care le avem acum. 
Şi de-ar şti omul că poate să o facă, ar fi un miracol pentru el să vadă că totul ţine doar de alegerea sa!... 
Este o temă vastă de discuţii, la care mai putem adăuga un aspect surprinzător pentru unii azi: impresia privind aparenţa paşilor înapoi (pornind de la impresia că viaţa merge în ritmul de un pas înainte / doi paşi înapoi). Nu avem încă re-formulată percepţia faptului că nu conştientizăm simultan toate planurile, „dimensiunile” (cum ne place să le numim), toate câmpurile care se suprapun pentru a crea realitatea noastră, mult mai profundă decât stratul de suprafaţă – cel fizic – spre care ne orientăm conştienţa în momentul actual. Pe de o parte complexitatea lor, pe de altă parte faptul că nu ne ştim originile, care ne influenţează să mergem în paşi MEREU MAI ÎNĂLŢAŢI, nicidecum înapoi. Şi chiar dacă dorim să ştim nu ne vine să credem sau credem exagerat multe aspecte, fără răbdare de pătrundere într-o înţelegere treptată. Chiar dacă aparent am făcut un pas ori doi înapoi, este întotdeauna spre o întărire, o cucerire din altă perspectivă, din alt unghi de vedere: o înţelegere în plus, dezvoltarea unei alte forţe, etc. Iar când ne dăm seama, de multe ori uităm să punem în practică. Gândind asupra acestor lucruri, se pot creiona câţiva paşi spre folosire şi astfel întărire şi fiecare dintre noi poate să gândească asupra propriilor paşi pe care îi avem de făcut.
În primul rând aş socoti dorinţele noastre de a ne depăşi limitele: sunt mari – şi chiar multe, adică se pot orienta către multe direcţii. Nu este de loc uşor să ne dăm seama că suntem de multe ori în pericol de a depăşi limitele superioare, fără însă a avea putere de menţinere acolo, sărind inconştient peste trepte, şi a cădea în acelaşi timp sub limitele inferioare.
Ce putem face este să lucrăm pentru a nu mai lăsa să se formeze distorsiuni ale societăţii, în faţa cărora nu suntem de loc neputincioşi, CI DOAR DELĂSĂTORI. Din varii motive, de multe ori egoiste, nu de puţine ori din indiferenţă. Şi conştientizarea acestei delăsări ne conduce la înţelegerea că putem lărgi mult sfera cunoaşterilor noastre – o cunoaştere pe care am considerat-o nu de puţine ori inutilă, nu de puţine ori apanajul unor oameni îngâmfaţi, infatuaţi, rataţi social. De fapt noi i-am încurajat să apară aşa, ei doar se protejau să nu cadă în indiferenţa noastră...
Ştiu că e dureros...
Dar aşa învăţăm. Aici, pe Pământ, printre multe alte locuri şi timpuri din univers...

După conştientizarea celor de mai sus, este foarte important să nu aruncăm la coşul de gunoi al universului ceea ce observăm ca fiind limitele inferioare, pe care ajungem să le urâm crezând că am căzut definitiv sub ele şi am fi pedepsiţi pentru aşa ceva. Ne trebuie ceva timp să înţelegem că ele ne pot salva viaţa în alte conjuncturi: pe Pământ sau pe alte planete cu vibraţia medie mai joasă decât Pământul – sau chiar aici, pe Pământ, putem salva viaţa altora, sau putem proteja oameni, natura, alte vieţuitoare. Nu trebuie să le dispreţuim: pentru că a dispreţui înseamnă a le subestima forţa şi folosinţa; iar pe de altă parte aşa cum ni le dispreţuim la adresa noastră le vom dispreţui şi la alţii, cu tot cu persoana purtătoare, în loc să ajutăm să se înţeleagă acelaşi fenomen şi să lucrăm împreună pentru depăşirea neştiinţei şi nepriceperii. Este o lege de bază a ajutătorului, şi ajutători vom fi în eternitatea vieţii noastre.
Este de altfel o chestiune de alegere: să alegem ce vrem să folosim în viaţa personală, ce exemple oferim altora. Şi mai ales ce vrem să continuăm să dezvoltăm:
– cunoscând ce uşor se poate „aluneca” mai jos, să ne străduim să căutăm, şi să găsim căi de a o lua în sus, spre nivelul mediu – nu să cădem sub nivelul observat;
– să ne străduim să vedem paşii pe care îi putem face în conjuncturi grele, cunoscându-ne propriile gândiri, propriile feluri de a lucra, de a fuziona cu lumea înconjurătoare, şi mai ales să ne străduim să aplicăm ceea ce înţelegem astfel. 
Ar fi bine să trecem peste acuzele lumii, care ne observă depărtându-ne de obişnuinţele ei de multe ori superficiale: din superficial se poate aluneca cel mai uşor acolo unde nu ne dorim. 
Iar cea mai periculoasă cădere cred că nu este aceea în rău total, în vremurile noastre, ci de a cădea în mediocritate. Pentru că în acest pericol sunt mase mult mai largi de semeni decât cei care cad cu adevărat după ce au înaintat mult. Cei care cad de la un nivel ridicat pot să cadă pe vârfuri (doar ceva mai jos) – dar cei mai mulţi pot cădea uşor în mediocritate. Stabilizarea lor comodă acolo, când vine o greutate, poate să-i arunce ori în deznădejde, ori în agresivitate şi distrugere: ideatică, materială şi de vieţi deopotrivă. 

Fiecare dintre noi vrea azi, în felul lui, să-şi depăşească limitele, chiar dacă marile categorii de oameni percep în moduri foarte diferite astfel de limite:
– cei care luptă pentru supravieţuire vitală;
– cei care luptă pentru supravieţuire materială şi profesională;
– cei care se străduiesc să cunoască cât mai mult, să se informeze (chiar şi numai intelectual, de dragul cunoaşterii în sine) şi să aplice ceea ce cunosc în practica cotidiană;
– cei care se străduiesc să-şi depăşească limitele superioare interioare: calitatea oricărui fel de realizare (creaţie materială şi intelectuală) seriozitate, demnitate, onoare;
– cei care îmbină toate la un loc în trăirile lor curente, simţind unde, pe care direcţie anume să pună un accent (cum, şi când, şi cu ce intensitate, etc.), în mod diferit în funcţie de loc, moment, societate, construind şi întărind toate puterile lor spirituale pe rând, în mod flexibil, pentru a echilibra mai departe mediul natural şi social în care trăieşte. 
Desigur, pot fi şi alte unghiuri de vedere, acesta este doar un început de gândire. 
Facem parte, ca populaţie umană, dintr-o mulţime impresionantă de grupuri de spirite umane aflate la întrupare http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articol/925/populaiile-spirituale-ale-speciei-umane.html acum pe Pământ: la nivelele înalte ale vibraţiei planetare, toată această mulţime de spirite întrupate trăiesc şi lucrează având un ţel comun, legat de atingerea universală a celor mai înalte deziderate pe care ar trebui să le avem şi acum, în întrupările actuale. Dar vibraţiile joase în care trăim de la ultima glaciaţiune spre contemporan scot din adâncurile memoriilor spirituale cele mai variate forme de manifestări pe care azi le numim negative, chiar dacă alături de ele intuiţiile scot în egală măsură şi comportamente pozitive, frumoase – dar care nu se folosesc de multe ori decât în funcţie de interesele proprii şi de depăşirea limitelor supravieţuirii. Mare parte din spiritele umane au experienţă mult mai mică în domeniul spiritualităţii înaintate, înalte; odată ce au depăşit limitele supravieţuirii, scot la suprafaţă lăcomia, dorinţa de a depăşi limitele austerităţii, egalităţii şi ajutorului fundamental altruist, căzând mereu sub limitele proprii negative obişnuite – ceea ce pentru ei sunt escaladarea limitelor de îmbogăţire, pe seama sclaviei oamenilor care, spiritual vorbind, au depăşit comportamentul de tip animal şi preferă sclavia şi moartea – crimelor, perversităţilor, distrugerii, dispreţului. 
Spre contemporan, toate acestea se rafinează mereu, odată cu pătrunderea în era industrializării avansate – aşadar pe planul fizic complex – dar esenţa rămâne aceeaşi. Pentru că mereu vin alte valuri de spirite la întrupare, care au înclinaţii spre rafinament, dar având aceleaşi lacune ca şi fraţii lor de aceeaşi evoluţie care şi-au încheiat autocunoaşterile până acu. Este rândul acestor noi valuri să lucreze la autocunoaştere, la cunoaştere de sine, pe baza căreia să înceapă remodelarea propriilor comportamente în condiţiile pământene. 

miercuri, 13 iulie 2016

LANCEA TELESCOPICĂ A DESTINULUI UMAN (1)

Am putea discuta despre legea contrariilor, legea acţiunii şi reacţiunii. Dar eu nu mai folosesc o asemenea exprimare, căci nu sunt – dacă mergem în profunzime – contrarii pure niciodată şi nicăieri: diagrama Yin-Yang arată clar acest lucru de altfel; întotdeauna există un punct de deschidere oriunde, iar în împletirea contrariilor (complementarităţilor) se cuprind asimetrii care propulsează sufletul creator în domenii fără sfârşit, fără să strice un echilibru întotdeauna stabil în felul său profund; toate conduc la evoluţii: NICIDECUM şi NICIODATĂ la INVOLUŢII. 

CÂTE CEVA DESPRE FORŢELE NOASTRE SPIRITUALE
De ce telescopică? Pentru că avem în faţă câteva aspecte deosebite, pe care le vom studia acum puţin, treptat şi mai mult, pe măsura creşterii vibraţiei planetare şi conştientizării multor aspecte, de către mase din ce în ce mai largi. Deocamdată nu suntem decât la începuturile conştientizării unor lucruri foarte adânci din noi înşine, care ies la suprafaţă încet – dar sigur: suntem destul de conştienţi că avem anumite forţe spirituale, pe care le împărţim în bune şi rele, dar de fapt efectele lor în viaţa noastră le conştientizăm mai curând acum. De multe ori spunem: „Asta pot să fac” (să spun, să gândesc, să accept, să particip conform încredinţărilor mele, etc.) – dar şi „Asta nu pot să fac (asta mă depăşeşte, nu pot să înţeleg, nu pot fi de acord, etc.). Aşadar le conştientizăm – dar conştientizăm şi faptul că unele nu sunt suficient de puternic dezvoltate pentru a face ceva ce alt om se dovedeşte a putea face. 
Avem forţe spirituale care s-au dezvoltat insuficient încă pentru a putea jongla cu ele, fluid, în orice fel de situaţii. Ele s-au dezvoltat în ciclurile de vieţi anterioare celui de acum, de pe Pământ, în alte locuri din univers: care acum sunt suficient de mari pentru a fi sesizate, dar nu sunt în deplinătatea creşterii şi diversificării (îmbogăţirii) lor la nivele de vibraţie joasă ale planetei; însă le vom simţi a fi dezvoltate pentru a fi folosite în evoluţiile noastre următoare, când şi corporalitatea noastră va fi mult mai subtilă, dar şi mai puternică, putând şi noi, ca monade întrupate să desfăşurăm întreaga conştienţă şi să ne folosim întreaga conştiinţă înaltă: pe care o avem, cu certitudine. Perioada pământeană ne ajută să le conştientizăm şi să le dăm valoarea, importanţa lor reală. 
Privite din perspectiva celor mai dezvoltate forţe, ele sunt goluri – sau semi-goluri – aparente. Târziu mi-am dat seama că despre ele vorbea Ouspensky, în cartea „A patra cale”, când vorbea despre tonuri şi semitonuri – adică asemănător relaţiilor unor game de note muzicale, comparaţia mi s-a părut astfel măiastră. Acolo, la semitonuri, se pot încă încastra alte „game”, semitonurile altor „game” care astfel vor da un ton întreg – de unde şi atenţia noastră instabilă la intrarea, împletirea lor, câtă vreme nici celelalte „note” nu sunt prea puternic întărite, consolidate. Unii dintre noi le avem consolidate – alţii nu: oricum unii le au pe unele – alţii le au pe altele consolidate sau neconsolidate, iar lumea asta a noastră, atât de bogată, este oglinda unor uriaşe forţe spirituale care se împletesc astfel şi ne dau dimensiunea unor posibilităţi ale monadelor – indiferent dacă ele sunt folosite constructiv sau nu. Chiar şi acele forţe mici pot fi folosite creativ – nu distructiv, dar depinde de fondul general, blocul general de forţe pe care le avem fiecare în parte. 
Tocmai de aceea nu e de loc corect să cerem tuturor oamenilor o mare şi precisă putere de concentrare, ci mai curând să le dăm exemplul nostru propriu – atât cât suntem şi noi în stare – de aplicaţie şi să avem răbdare să se consolideze ceilalţi pe ceea ce au, ce pot, ştiind că există căi pe care le folosesc şi alţii. Aceasta este puterea exemplului oferit. Din partea ajutătorului se cere răbdare şi constanţă în manifestarea oferită, iar cei ajutaţi sunt lăsaţi să accepte ajutorul pe măsura puterilor lor, chiar dacă ajutorul devine momentan oarecum irelevant dacă este preluat doar parţial. Dar chiar şi aşa, cei ajutaţi devin la rândul lor ajutători pentru cei mai slabi decât ei, dar şi pentru cei mai puternici, mai experimentaţi, prin îmbogăţirea cunoaşterilor şi faptelor lor. 
Aşadar, acolo unde sunt goluri aparente, lipsă de puteri – sunt de fapt, aşadar, forţe spirituale dezvoltate puţin, din creşterea şi diversificare celor vechi, care sunt întărite, puternice prin folosirile variate în etapele de evoluţie anterioare: ele fac blocul de manifestări curente, fără a căror putere restul nu ar avea un postament pe care să se sprijine: percepţii spaţio-temporale, deplasare, hrănire, comunicare, înmulţire. 

  „Orga de lumini” a forţelor spirituale umane: mai vechi, şi astfel mai puternice prin manifestările obişnuite mereu îmbogăţite; cele mai noi, mai puţin dezvoltate, sunt mai puţin consolidate şi nu foarte bogate, dar aflate în creştere permanentă.
Legendă:
(1) = blocul seturilor de raze care se folosesc în Universul fizic, din totalul radiaţiei monadice;
(2) = maximul creşterii personale a seturilor de raze monadice, care s-au dezvoltat cel mai mult în etapele anterioare de evoluţie;
(3) = minimul dezvoltării unor seturi de raze monadice personale: cu dezvoltare de mică amploare în etapele anterioare de evoluţie, care nu sunt conştientizate acum decât în situaţii foarte dificile (de nevoie) sau când sunt condiţii optime de desfăşurare: optim însemnând condiţii a căror complexitate nu va obosi, ci va mobiliza spiritul să ajungă la realizare;
(4) = dezvoltări intermediare, conştientizate ca forţe proprii în creştere, care formează o experienţă în continuă îmbogăţire;
Există şi creşteri mai mult sau mai puţin conştientizate ca atare, care însă nu sunt consolidate în vibraţiile joase ale lumii, care se pot pierde oricând, dacă vibraţiile planetare variază puternic. 
Oscilaţiile celor noi sunt astfel mult mai ample şi puternice decât ale celor mai vechi – dar cele mai noi vor face parte a blocului general de radiaţie monadică, aşa mici cum sunt ele întărind pe cele puternice, bloc al cărei forţă va susţine întreaga radiaţie, iar forţa totală a blocului va susţine creşterea seturilor noi de raze.

PĂREREA MEA DESPRE CE ÎNSEAMNĂ “BUN” ŞI CE ÎNSEAMNĂ “RĂU”
Desigur, fiecare are încredinţări diferite privind binele şi răul – culori complementare ale vieţii noastre pământene. 
Să privim lucrurile din altă perspectivă. Tot ceea ce facem pe Pământ – bun şi rău deopotrivă devine o modalitate de a perfecţiona manifestările noastre generale. Dar ca să înţelegem acest lucru trebuie să pornim de la înţelegerea a ce este de fapt “bun” şi ce este de fapt “rău” – în linii mari, bunînţeles:
– “bun” înseamnă: creativ, protectiv, învăţător pentru cei din jur, înseamnă atragerea altor dezvoltări, învăţături de acelaşi fel, de aceeaşi natură;
– “rău” înseamnă obişnuinţe vechi, mai mult sau mai puţin rudimentare, învăţate în evoluţii anterioare, cu tentă veche distructivă în domeniul protecţiei personale, al hrănirii, deplasării, comunicării, al formării unor obişnuinţe de procreere. 
Toate nivelele vechi au nivele superioare de acces către constructiv, protectiv pentru segmente din ce în ce mai largi de întrupaţi, comunicare bogată şi fluentă privind şi exprimarea percepţiilor proprii, şi corelarea manifestărilor cu relaţiile planetare, cosmice, galactice apoi şi universice. 
Exemplul de luptă pentru înmulţire, perpetuare instinctuală a speciei, devine treptat o învăţătură de cunoaştere şi înţelegere treptată a celor mai bune, corecte, calitative forme de corporalitate care să dăinuie cel mai mult în condiţiile locale. La acest sens, aspect contribuie treptat de fapt formarea şi manifestarea animalică, inconştientă privind aspectul creativ, protectiv, calitatea, vitalitatea, puterea de a face faţă condiţiilor locale în mod optim; dar întrupatul animal de azi va deveni treptat creatorul conştient de mâine, care va înainta infinit, şi va învăţa la rândul său să constituie o corporalitate pentru o specie care să reziste în toate condiţiile de mediu planetar şi în toate variaţiile necesare evoluţiei spiritelor în momentul folosirii corpurilor, variaţii care la rândul lor pregătesc spiritul pentru evoluţii ulterioare în anumite feluri, cerute de necesităţile poporului lor spiritual. 
Cam în acest fel ar trebui să vedem sublimarea oricărui fel de manifestare a spiritelor de-a lungul etapelor de evoluţie. Totul este de o complexitate însă mult mai mare, mai bogată decât aceste câteva repere pe care le pot eu descrie acum, aici. 
Fiecare element, fiecare trăire în parte conduce la crearea unei experienţe care se va asocia cu ceva mai înalt, la un moment dat sau altul al învăţăturilor noastre. Totul este făcut pentru a oferi o continuare a aprofundării celor care conduc la menţinerea vieţii eterne a monadelor şi la dezvoltarea permanentă a posibilităţilor lor de a-şi dezvolta forţele interioare, de a realiza cât mai mult şi mai calitativ aplicând experienţa obţinută. Totul se îmbogăţeşte mereu, folosind deopotrivă noile şi vechile forţe spirituale: care se dezvoltă permanent la rândul lor şi întăresc radiaţia monadică fără încetare. 
Căutarea celor mai bune aspecte ale folosirii forţelor noastre spirituale nu se face prin a vedea exclusiv binele, ci de a conştientiza în egală măsură binele şi răul, a analiza şi a alege aspectul cel mai progresiv, binele din perspectiva momentului conştientizării. Nu ridicarea în slăvi a unui aspect este ceea ce necesităm, căci în alte condiţii de vibraţie planetară, mai precare, vom ridica în slăvi şi răul, căutând motivaţii pentru a acoperi ceea ce este încredinţarea noastră în acel moment, fără să ne asumăm responsabilităţi pe măsură. 
Aşadar să fim atenţi la moderaţie. 
Condiţia umană presupune în primul rând creativitate şi folosirea condiţiilor corporale adecvate timpului – adică vibraţiei medii planetare a momentului, precum şi sarcinilor umane adecvate acestei vibraţii. Omul, conştient mai mult sau mai puţin de starea lui, vrea mereu să-şi depăşească limitările pe care le moşteneşte de la societate, şi le îmbogăţeşte cu intuirea celor existente pe alte planuri - fără să le conştientizeze existenţa. Le mai îmbogăţeşte şi cu intuirea propriilor obiceiuri din experienţa anterioară în plan local sau în alte locuri din orice univers. 

DEPĂŞIREA LIMITELOR UMANE
Când spunem că vrem să ne depăşim limitele înţelegem că ele pot fi depăşiri consecutive ale binelui-spre-mai-bine, ale învăţăturilor/înălţărilor spre alte orizonturi: din ce în ce mai înălţate.
Dar în acelaşi timp sunt pe aceeaşi planetă şi oameni care au ca repere ale depăşirii limitelor proprii adâncirea în ceea ce pentru alţii sunt limitele cele mai joase ale umanităţii, dintre care unele nu le regăsesc nici la animalele din care presupun anumiţi factori ai societăţii că ne tragem... Şi nu sunt limitele cele mai joase care se doresc să fie depăşite prin înălţare spre nivele medii şi înalte – ci afundarea dincolo de limitele josniciei umane, speculând interesele . Adică o direcţie spre care cei dintâi, care consideră limitele umane barierele cele mai înalte pe care le cunoaşte fiecare om în parte şi toată societatea în ansamblul ei, nu s-ar apropia sub nici o formă, considerând că au deja de mult timp depăşite şi nu vor mai fi trăite niciodată, depărtându-se mereu de ele cu dispreţ şi silă. 
Evoluţiile însă nu urmăresc dezvoltarea unor asemenea manifestări: dispreţ – în mult-mai-adânc-dispreţ, din silă – într-o silă-şi-mai-mare nu sunt altceva decât adâncirea în propriile cele-mai-joase-limite pe care ei nu şi le conştientizează însă, conştiinţa lor spunând că, cu cât va dispreţui, sau la limita acceptării: cu cât va fi mai indiferent, cu atât se va înălţa mai tare, mai mult, mai puternic de cele dispreţuite, cu folosirea inteligenţei proprii. Dar epoca pe care o trăim azi, de scurtă durată deşi nu ne vine să credem acum, este necesară pentru ca fiecare dintre noi să conştientizăm lacunele încredinţărilor noastre: care au mici goluri ce lasă drum liber unor interferenţe uneori negative, influenţe deviante, chiar distructive: le preluăm din societate, le folosim mai mult sau mai puţin, mai direct sau mai voalat, mai nuanţat, agresiv sau elegant, învăţând dintr-o astfel de societate cum să ascundem adevărata faţă sub un comportament din ce în ce mai rafinat – dar desigur nu natural, căci rafinamentul natural are nevoie de mult mai mult decât atât. Evoluţiile merg însă mereu mai departe: învăţăm subtilitatea de a lua la cunoştinţă obiceiurile unei societăţi mai puţin evoluate, în care perversitatea este ridicată la rang de rafinament, unde există o cultură a perversităţii rafinate, subtile: învăţăm să înţelegem şi să ne despărţim de astfel de obiceiuri care ţin de etape existenţiale mai vechi – bune la vremea lor, ca orice posibilitate de manifestare izvorâtă din potenţialul energiei fundamentale de fapt. Învăţăm astfel să facem diferenţa între acel tip de rafinament pervers şi rafinamentul înălţător, lucrător, moral, înalt-spiritual şi învăţăm discret şi pe alţii să facă diferenţa. Şi într-o astfel de societate mai ales nu ne supărăm pe noi înşine dacă am procedat la început în acelaşi fel cu ea şi, fără să vrem, o mai facem din când în când dar conştientizăm din ce în ce mai repede că nu trebuie, căci înţelegem că:
– suntem supuşi amprentelor lumii care continuă să nu conştientizeze şi să practice acest „sport” social;
– ni se activează prin vibraţiile planetare cu frecvenţă joasă tot felul de obiceiuri din memoriile proprii ancestrale, dintre care cele pământene actuale sunt foarte puţine: mai multe sunt cele trăite în alte cicluri de vieţi în diverse locuri din acest univers, din această subzonă a universului – de aceea sunt de aceeaşi natură şi irump fără să ştim la început nimic despre ele. Astfel de activări apar mereu ca urmare a amprentelor societăţii – dar şi ca răspuns la radiaţiile cosmice care intersectează neîncetat traiectoria galaxiei noastre.
De aceea nu trebuie să ne supărăm că asemenea manifestări apar: dacă apar şi le conştientizăm înseamnă că totul este impuls de remodelare din partea noastră. Din nefericire, societatea azi ne spune că, dacă am conştientizat „greşeala” gata! nu ne vom mai confrunta cu noi apariţii, că totul ar fi „ars”, „închis”, „curăţat”. Dar pe de o parte nu este adevărat întrucât asemenea manifestări le-am folosit un timp de evoluţii anterioare extrem de lung, bogat reprezentat în diverse feluri de manifestări de aceeaşi natură, aşa cum am scris mai sus, pe de altă parte suntem la întrupare enorm de multe grupuri de spirite cu evoluţii diferite, cu toţii lăsăm amprente şi răspândim radiaţii cu vibraţii foarte diferite, care ne influenţează permanent. Unele grupuri resping agresiv unele tipuri de manifestări, pe care le consideră urâte, de dispreţuit – dar care pentru alte grupuri sunt bune, frumoase, practice, iar acestea din urmă fac media societăţii umane de azi. Fiecare dintre noi răspândim încredinţările noastre prin radiaţia trăirilor noastre: şi în acelaşi timp noi înşine radiem în jur hotărârea de a ne remodela clipă de clipă comportamentul şi calitatea celor pe care le facem, ridicându-ne nivelul spiritual tot mai sus. 
În acest fel ne şi îmbogăţim cunoaşterea, ne şi remodelăm tinzând spre generalizarea şi întărirea celor mai frumoase, bune, morale manifestări cunoscute de noi. Dar tot în acest fel impulsionăm pe alţii să tindă către aceste norme morale – şi nu să se adâncească în reperele negative ale lumii noastre. 
Să fim atenţi, aşadar la ce dispreţuim, la ce, şi cum respingem, cum preluăm şi cum gândim, cum vorbim, ce facem. Standardele noastre pot fi foarte înalte, tindem mulţi dintre noi la depăşirea limitelor superioare cunoscute de noi: nu suntem însă conştienţi că suntem pe drumul depăşirii mediei spirituale, aşa cum am scris mai sus, şi nu al depăşirii limitelor superioare... Variaţia vibraţiei ne duce uneori foarte sus, alteori foarte jos, croind o dezorientare pe care vieţile viitoare le varepara, ce-i drept, dar chiar acum avem prilejul să reflectăm şi să înţelegem ce drum suntem pe cale să urmăm. 

Eu scriu despre atingerea limitelor superioare ca standard de viaţă, de trăire, dar să nu-şi imagineze cineva că nu sunt pe deplin conştientă că sunt departe de a trece de oscilaţiile în jurul mediei... Şi nu mi-e ruşine să spun asta, căci nu sunt mândră de mine şi nici nu am puterea să lupt: dar vreau să nu mă opresc din această muncă-luptă, ea mă ridică permanent, mă susţine, îmi oblojeşte rănile sufletului, mă ajută să fac acelaşi lucru când cei din jurul meu obosesc, la rândul lor. 

Dar este bine de ştiut că suntem cu toţii într-o viteză foarte mare de schimbare. Viteza mărită de creştere a vibraţiei planetare se va menţine până dincolo de terminarea tuturor evoluţiilor umane pe Pământ. Suntem departe de aşa ceva, şi până atunci însă, condiţiile pe care azi le considerăm grele, agresive, urâte, vor forma un stoc preţios de înţelegeri pentru toţi oamenii, privind modul în care:
– unele comportamente şi efectele lor au condus la starea precară de azi a planetei (şi care va mai dura încă ceva timp în continuare);
– alte atitudini, comportamente, născute din profunzimile celor care privesc viaţa cu toată responsabilitatea de care sunt ei capabili, au determinat echilibrări ale efectelor trăirilor celor iresponsabili, superficiali, intoleranţi şi agresivi: au trezit ceva din conştiinţa celorlalţi înainte chiar ca vibraţia medie planetară să crească atât de mult încât în mod spontan, din ei înşişi, agresivii, să-şi amintească CINE SUNT DE FAPT: nu zei, nu dumnezei cum se exagerează azi, ci oameni cu puteri limitate – dar cu suflete deschise către protecţia lumii în care trăiesc, fără să ceară „universului” să le dea... să le facă... ci SĂ DEA, SĂ FACĂ, SĂ AJUTE viaţa de pretutindeni. Şi mai ales să înveţe şi pe alţii, prin exemplul personal. 
Mulţi oameni buni trăiesc azi cu deznădejdea că ei personal, vreodată, nu vor ajunge să realizeze ceva consistent în această direcţie, care să schimbe vizibil şi repede ceva - dacă oamenii din familia lor, din serviciul lor, de pe stradă rămân tot murdari, răi, dispreţuitori şi egoişti. Dar de fapt lucrurile nu stau de loc aşa, ceea ce avem în primul rând de făcut este să înţelegem noi, personal, că:
– noi nu avem puterea de a schimba radical omul din faţa noastră până când el însuşi nu devine conştient de importanţa schimbării;
– dar întreaga masă a celor cu atitudine echilibrată, morală, curată, înaintată: frumoasă cum spunem îndeobşte, conduce masiv, global, la ridicarea nivelului de înaintare a omenirii, la ridicarea nivelului de spiritualitate a lumii în mijlocul căreia se vor întrupa alte spirite care se vor modela către ceva mai înalt decât generaţiile anterioare: la un nivel superior pentru care ei sunt pregătiţi, conform destinului lor, să navigheze prin ape mai curate, mai clare decât au putut în medie generaţiile imediat anterioare. 
În loc să ne văităm dezolaţi că nu ne putem ajuta familiile, prietenii, colegii, putem să ne concentrăm pe menţinerea noastră, proprie, pe o linie de plutire, de echilibru, pe care o putem urmări, cu uşurinţă; şi chiar să păşim pe deasupra apelor tulburi, păstrându-ne compasiunea pentru tulburările altora. Din acea stare de echilibru putem să tragem concluzii, multe concluzii, având o viziune complexă asupra celor existente, acolo unde cu greu se putea percepe înainte altceva. 
Pentru că, cu adevărat, dezvoltându-ne pe noi înşine „la centru” – nu neapărat amăgindu-ne că putem depăşi limite prea îndepărtate, putem avea o viziune largă asupra lumii. Ceea ce deosebeşte un îndumnezeit de un orgolios (şi unul, şi altul mai mult sau mai puţin conştient de starea sa) este FIXAREA, CONŞTIENTIZAREA CLARĂ A LIMITELOR PROPRII: şi a celor joase, şi a celor înalte deopotrivă. Dacă credem că societatea ne-a minţit spunându-ne ba că suntem proşti, ba că suntem dumnezei – prima noastră datorie este să ne percepem, de-a lungul mai multor ani (da, mai multor ani...) ce facem conform standardelor proprii: pe care de cele mai multe ori nu ni le cunoaştem (şi aici trebuie să dezvoltăm ceva în plus), credem că sunt cele marcate de societate – dar lucrurile nu stau de loc aşa. Şi în plus, ele se schimbă sub influenţa conştientizărilor noastre permanente şi a factorilor externi:
– factori înălţători, ajutători prin netezirea unor situaţii obositoare sau chiar agresive;
– factori obositori, dărâmători chiar, dar care ne împing spre mobilizarea de a depăşi greutatea ivită: prin forţele noastre proprii, şi cu ajutorul pe care îl putem primi din jur.
Toate ne sunt de folos: oricum ar fi, de aceea sunt în destinele noastre, pentru a le privi în mod egal cum apar, se dezvoltă, ne impulsionează şi ne arată cum ne determină să ne mobilizăm; sau dimpotrivă: să înţelegem că am fost prea orgolioşi să credem că le putem face singuri pe toate. 
Dar nu putem singuri: avem nevoie de ajutor chiar şi în cele mai mărunte lucrări pe care le avem de dus până la capăt. 

sâmbătă, 2 iulie 2016

GRĂDINA HIDROPONICĂ UMANĂ VS. GRĂDINA LUI DUMNEZEU

Citind zilele trecute (şi nu numai!!) despre felul în care prieteni de-ai mei au făcut o grădină splendidă cu mâinile lor sub privirea lui Dumnezeu - Grădina lui Dumnezeu   şi discutând în Zilele Mijlocului de Vară cu prietenii mei despre autoritatea interioară a omului, faţă în faţă cu autoritatea politică brutală ce-şi face loc pe nivele superioare acum, s-au conturat în discuţii cuvinte vechi folosite în moduri mereu noi, după cum cântă vremurile contopite de oameni în cazanul destinului aparent. 
Aparent pentru că nu avem numai calea unora de trăit, ci multe altele, care pot apărea de multe ori mai necurate, mai agresive punctual, dar au puterea de a murdări şi a determina curăţarea imediată, în lumea atât de complexă a experienţei umane. Într-un mod natural, lumea rămâne - vom şti cum, dacă vom gândi, analiza cu răbdare - curată şi întărită, întăritoare prin ea însăşi şi primitoare pentru alte vremuri, pentru alţi oameni. 
Dar nu este o cale comodă pentru oameni care urăsc munca: căci chiar inteligenţa lor este puţină, unilaterală: pentru că nu s-au implicat în complexitatea vremurilor, au luat de-a gata şi nu au experienţa de a accepta această complexitate, folosind-o şi direcţionând-o către propria înţelegere, formare a căilor de muncă pentru deschiderea unor noi orizonturi. Noi orizonturi e drept, pot fi oriunde. Dar depinde ce orizonturi acceptăm să construim. Iar la finalul exerciţiului fiecare se va vedea exact aşa cum a ajuns: viguros făcând faţă oricăror deschideri – sau la spulberarea aracului: o plantă culcată la pământ de însăşi greutatea sa. 

Când îngrădim pe alţii, ne îngrădim pe noi înşine: chiar dacă ţinem grădina curată, plivim buruienile, udăm la timp cu grijă. Necurăţenia nu vine din grădină, ci din cele pe care le aruncăm neglijenţi care pe unde ne vine, sau uităm de ele prin alei şi colţuri. Degeaba plivesc, dacă nu fac curat; degeaba ud dacă fac şi las băltoace ici şi colo. Este drept - degeaba nu e degeaba însă: e calea învăţăturilor. Nu aş putea conştientiza că este mai bine "aşa" dacă nu aş fi făcut şi "altcumva". Compar, înţeleg, aplic şi obţin. Este experienţa umană. 
Nu suntem cultură hidroponică, aşa cum vor unii să fim. Important nu e să fim avertizaţi că ceva – gâză, râme, rozătoare – se apropie de noi, sau că "reţeta" hrănirii este aşa şi numai aşa, după o chimie clară, nudă: drept pentru care numai aşa am merge pentru obţinerea unui anumit rezultat. Acel rezultat este unul din rezultatele posibile. Experienţa pe care ne-o formăm ne spune că această cale, a culturii hidroponice este şi ea bună pe spaţii restrânse, de nevoie, pentru un moment dat: când condiţiile sunt grele; dar ele trec şi dacă rămânem mai departe inerţial tot aşa, numai noi avem de suferit, căci rămânem seci, fără gust, fără parfum, fructe fade şi flori de plastic...
Cred că este important să acceptăm orice ne trece prin grădină, şi doar să îndreptăm ici şi colo câte ceva, folosind toate posibilităţile “terenului”: vieţii. Să ne întărim să acceptăm ce ne iese în cale, orientându-ne la faţa locului, mărindu-ne astfel experienţa, fiind mereu mai puternici în faţa viiturilor necunoscute, punând mâna şi organizând, nu ferind de toate şi de toţi.
Şi nu numai la nivel de politică mondială, acolo nu avem puterea de a modela ceva – şi este clar că ea face fără să ştie, jocul vieţii pentru oamenii care, puternici, vor şti să se orienteze şi să-şi urmeze aceeaşi cale mai departe, fără frică. Putem să facem ceva complex în propria noastră viaţă, în propria noastră familie, pe care unii cred că au dreptul s-o controleze cum doresc, spre întărirea... A cui întărire? A comodităţii??... A uni-sensului social?? A... A... 
Mda.... 

duminică, 12 iunie 2016

ÎNVĂŢÂND SĂ OBSERV...


Îmi este evident că oamenii care ne sfătuiesc să nu mai gândim dau dovadă de o gândire extrem de laborioasă. Ceea ce nu am citit nicăieri cum că ei explică acest lucru se leagă tocmai de faptul neînţeles "printre rânduri": există un timp al ne-gândirii – al observării, al percepţiei fără a lăsa gândirea să categorisească, să ordoneze, să spună: "Aha! E aia! Am înţeles că asta vine aşa:..." sau "Ce dezordine..." şi mă ridic imediat şi fac ordine, întrerupând observarea; apoi pentru că timpul dedicat observării s-a terminat, că mai trebuie să facem şi altceva (drumuri, serviciu, cumpărături, discuţii, gospodărie) mergem în treaba noastră mulţumiţi că am rezolvat treaba imediat. Că altfel poate nici nu ne-am fi dat seama, doar am trecut prin casă de 1000 de ori de dimineaţă până acum, dar eram obişnuită, nici nu am observat... Deci observarea e bună.  Mai fac şi altă dată.
Timpul observării şi trăirii complexe a observării nu presupune acţiunea imediată: nici a gândului, nici a trupului. Obişnuinţa vine prin a ţine minte implicit, dar pentru că am luat acest exemplu, să spunem: în observarea dezordinii este o percepţie a neordonării, de exemplu, cu o întreagă trenă de elemente ataşate. Este un sunet pe care îl vom percepe dacă ne obişnuim să-l ascultăm. Sunetele nu se sparg de mulţimea dezordonată a lucrurilor: când ordinea e făcută, sunetele curg altfel - dar trebuie să ajungem să percepem diferenţa. E doar un exemplu. Mirosul este altul. Simţirea proprie generală a ordinii este alta, căci razele de lumină şi sunetele nu se sparg în milioane de frânturi - ci doar în câteva. 
Doar trebuie perceput. Dacă sar să fac ordine, nu percep decât faptul că e dezordine, că nu-mi place, că nu i-ar plăcea nimănui dacă ar veni... Gândirea îmi spune că e bine, că acum sunt mulţumită... Că puteam s-o fi făcut deja, ce mare brânză să pui ceva ordine în fiecare zi, parcă şi ochiul e mai odihnit când priveşte camera în care nimic nu mai e alandala, ci toate sunt în şifonier, în bibliotecă, în maşina de spălat...
De fapt gândirea trebuie să existe, dar gândirea are loc după ce înţelegem că există mult mai multe diferenţe decât credeam. Pentru că am învăţat cu adevărat observarea, percepţia complexă a tuturor celor despre care ştim, iar în plus parcă ...mai apar şi altele pe care nu le ştiam... 
Gândirea devine de fapt mult mai complexă, mai activă, mai înţelegătoare, mai profundă după un timp. 
Şi după alt timp apar încă şi mai multe. Şi astfel ne simţim impulsionaţi să facem acest exerciţiu cu regularitate, în locuri diferite, în momente diferite. 
Începem să vrem să gândim - dar în acel fel disociat care uite! M-a determinat să nu mă vâr într-o discuţie doar pentru că "Ştiu!" sau într-o ceartă pentru că "Io am dreptate..." Treptat observ că fiecare are dreptate, în felul său, dacă mă pun în locul altuia îmi dau seama. Învăţ cum sunt oamenii, ce gândesc: ce gândesc eu ştiu deja. Sau nu?! A apărut ceva nou? Mda... Judec omul deşi spuneam că "Aaaa!!! Io nu judec omul!!!" Dar dacă... Îl analizez sau îl judec spre a-l acuza de ceva doar pentru că mi se pare că aşa cum cred eu e just??...
Dar dacă???...
Dar dacă îmi fac un obicei să observ cu bunăvoinţă orice şi să trag concluziile abia după ce totul s-a terminat?
Pot să o fac când iau eu hotărârea să o fac, când mi se cere părerea şi îmi asum răspunderea pentru ce spun. Dar ce spun este din propriile mele experienţe sau le-am luat din cărţi? Ce este total corect după părerea mea şi care sunt diferenţele între ceea ce este experienţa mea şi a altora? Sunt oare confuzii sau sunt aspecte ale aceluiaşi fenomen observat???...
Ieri spuneam confuzie, azi cred că sunt aspecte...
Mă duc să-mi cer scuze că m-am contrazis cu omul. Ştiu că o să mă bălăcărească, că i-am stricat imaginea... că mai am multe de învăţat în viaţa asta deşi mă dau mare că scriu... că sinele lui superior i-a remarcat micimea mea... Bah!!...
Trăiri... 
Sănătate să am că restul se face... 

vineri, 3 iunie 2016

Din învăţăturile ajutătorilor mei astrali


Să simţi şi să fixezi clar deosebirea între tulburarea pe care o provoacă răutatea cuiva faţă de bunătatea cuiva: când emoţia umană normală devine supărare sau exaltare. Indiferent cum vine, cum o ai, tot tulburare este, indiferent dacă este supărare sau exaltare. Să simţi cum puterea ta le poate opri pe loc, chiar dacă revine mai estompat după abaterea atenţiei în altă parte: tot de aceeaşi natură este şi nu trebuie să te mulţumească că nu este atât de mare ca prima dată. Amprenta care rămâne acolo o fixează prin faptul de a nu fi aprofundat fenomenul: nu ai trecut prin ea, ea a rămas acolo. 
Îndepărtarea amprentei înseamnă folosirea ei prin acoperirea cu altceva de vibraţie mai joasă sau mai înaltă. 
Cea joasă este pedepsirea celui care a provocat frustrarea. 
Cea înaltă este înţelegerea ajutorului primit pentru dezvoltarea şi apoi consolidarea atitudinii pline de demnitate, autocontrol, înţelegere, bunătate la adresa celor care se petrec în lume. Acceptarea faptului că fiecare eveniment, indiferent cum l-am eticheta, conduce la înţelegeri din ce în ce mai profunde în avansări spirituale, determină ceea ce numim azi iertare. 
Mai devreme sau mai târziu ajungem la iertare: superficial la început, adică iertare după o perioadă lungă de supărare, apoi de aplanare, apoi de acceptare şi apoi de înţelegere: din ce în ce mai profundă, mai adâncă. Adică de paşi făcuţi în profunzime: sau imediat şi profund, prin simţirea – nu numai gândirea – noastră, sau în timp: uneori în vieţi întregi din cicluri la perioade lungi de timp, în care alte părţi de atitudine s-au consolidat şi conduc implicit la rezolvări de aceeaşi natură sau de naturi apropriate. De aceea rezolvările între oameni sunt rare şi nu de puţine ori superficiale, atitudinea de supărare revenind din când în când, după tipare care pot fi sesizate mai repede sau mai lent, după experienţa trăitorului. 

miercuri, 1 iunie 2016

LA MULȚI ANI TUTUROR COPIILOR ȘI PĂRINȚILOR SERIOȘI CARE AU PĂSTRAT ÎN SUFLETUL LOR CANDOAREA COPILĂRIEI !!!



Azi copilăria este în multe cazuri (mulțumesc lui Dumnezeu că nu în toate...) dominată de dorințele refulate ale acelor mame care nu-și mai amintesc decât că pe la 12 ani, media de vârstă a declanșării ciclului menstrual, priveau cu jind la diverse femei mature, învățând prin copiere să se poarte la fel cu ele în anii când ar fi putut scăpa de sub severitatea propriilor mame...

LA MULȚI ANI TUTUROR COPIILOR ȘI PĂRINȚILOR SERIOȘI CARE AU PĂSTRAT ÎN SUFLETUL LOR CANDOAREA COPILĂRIEI !!!

...pentru că nu cred că e cazul să cultivăm noi, maturii, copilăreala superficială, nu de puține ori răutăcioasă, pe alocuri plină de cruzimea nematurizării emoțiilor și sentimentelor umane, ci deschiderea și candoarea cu care un copil privește lumea, în care depășește, fără să știe nici părinții lor, jocul din care face o trăire serioasă, totală...

PS: Mulțumesc dnei Cristiana Alexandra Levitchi pentru acest articol.

joi, 19 mai 2016

PE SCURT: AM O SERIE ÎNTREAGĂ DE AȘTEPTĂRI...

Dacă percepeți ceva asemănător cu cele descrise în studiile prezentate de mine pe acest blog, pe site sau pe facebook, nu trebuie în nici un caz să veniți să-mi spuneți mie asta drept laudă sau altceva - fiți încredințat că asta e treaba dvs., că eu mi-am făcut treaba și am scris oriunde pot că nu este nici psihism și nici boală, ci dezvoltări normale pentru oameni (și nu puține dintre alte viețuitoare ale Pământului). 
Este valabil PENTRU ORICINE. Vreau să se știe clar asta. Se spune - și sunt în linii mari de acord - că nu trebuie să avem așteptări: doar că eu am un anumit fel de așteptări. Am așteptări privind schimbările vremurilor, ale corporalității subtile a oamenilor, ale trăirilor umane și am așteptări de la oamenii care au trecut deja printr-o serie de astfel de schimbări, s-au echilibrat și vor ști să susțină și pe alții. SĂ SUSȚINĂ OAMENII CU DRAG, CU ÎNȚELEGERE, CHIAR DACĂ LA ÎNCEPUT VOM FI LOVIȚI ȘI NE VA DUREA... CĂCI SUNTEM OAMENI VII, FIINȚE VII, NU PIETRE AMORFE SAU NORI PE CER...
Să avem cu toții putere și demnitate să le trăim pe toate!!!

sâmbătă, 7 mai 2016

„LUMINA” PAŞTILOR ÎN ORTODOXIE

Anul acesta am citit cele mai multe dezbateri cu privire la Lumina Paştilor în creştinismul ortodox. Multe de spus, atât de multe încât simt că nu am putere să dezbat atât cât ar fi de discutat... Dar vor mai fi astfel de prilejuri şi vom dezbate de fiecare dată câte ceva în plus. Poate anul viitor să discutăm mai pe larg despre cunoaşterile bizantine.
https://ioanflorin.wordpress.com/2016/05/04/inca-un-gand-si-cateva-concluzii-dupa-cearta-despre-focul-din-cer/ cu trimiteri la alte scrieri contemporane de mult bun simţ şi har, la care mi-aş fi spus şi eu doar o mică părere: de ce când în ţară, prin bisericuţe mici, cu oameni mulţi care vin la preoţi modeşti curge mir pe icoane (până şi pe uşa de la intrare, cum am văzut cu ochii mei în noaptea slujbei de Paşti, ţinută de părintele Marin fie-i ţărâna uşoară, la bisericuţa de la Vadu Lat, acum vreo 5-6 ani...), sau prin alte părţi – dar nu vreau să mai nominalizez, pentru a nu-i băga în bucluc pe preoţii şi aşa „pecetluiţi” de autorităţi: reprezentanţii BOR au spus că e făcătură, căci dacă era ceva real în primul rând la patriarhie ar fi trebuit să fie, că patriarhia e mai mare decât o biserică de sat... 
Dacă asta este explicaţie, vă las pe voi să hotărâţi.

Am scris şi eu articolul „LUMINĂ DIN LUMINĂ””  cu punctul: FENOMENUL STUDIAT: LUMINA PERIODICĂ A PAŞTELUI CREŞTIN-ORTODOX – MODEL DE GENERALIZARE A CREĂRII DE CONDIŢII PURE PENTRU VIAŢA PLANETARĂ (pentru cei care nu sunt interesaţi decât de acest subiect).  De asemenea, pentru doritori, invit urmărirea articolului cu titlul PĂDUREA HOIA-BACIU (CLUJ): îndrumare şi analiză astrală   . 
Desigur nu mă apuc acum să reiau tema, dar aş puncta câteva chestiuni care mi s-au părut întotdeauna deosebit de importante. 
Este un fenomen NATURAL, cotidian, cu intensităţi mai mari sau mai mici, după cum merg ritmurile planetare sau cosmice. De aceea putem discuta despre un asemenea fenomen oricând, nu numai în timpul sărbătorilor pascale sau a unor mari sărbători puse cândva în mod intenţionat – cu bună şi profundă ştiinţă, cunoaştere: pentru a determina la origine fixarea cunoaşterilor străvechi în conştienţa populară şi întărirea intuiţiilor normale pentru orice spirit uman atunci când lumea şi vremurile pe care ea le străbate nu mai pot impulsiona experienţa înalt-spirituală proprie să răsară; când doar urechea şi ochiul fizic, la fel ca şi ameninţarea şi pedeapsa cruntă vor obliga omul la o manifestare impusă şi nicidecum cea dorită, cu înaltă spiritualitate. Adică o realitate care nu ar fi trebuit de loc să fie impusă cu variante misterizate (“Asta este un mister!”), ci doar încurajată să iasă la iveală, să susţină frumos şi curat lumea, să se susţină om cu om, popor cu popor: prin cunoaştere, conlucrare şi orientare în perioadele cele mai grele prin care a trecut omenirea pe Pământ.
Lumina pascală nu e nici minune, nici înşelătorie, e un fenomen cât se poate de natural, căruia i se creează local condiţii de amplificare, concentrare, existenţă sub forma pe care o ştim acum – indiferent dacă o acceptăm sau nu ca fiind reală. 
Lumina aşa cum o percepem noi nu este propriu zis numai lumină, aşa cum ne-am obişnuit să o numim, în necunoştinţă medievală perpetuată încă, din nefericire: şi nimeni nu are de gând să explice în mod oficial, deşi se ştie bine. Nu este nici lumină necreată – şi eu am folosit această expresie, aderând spontan la ea, pentru că nu e creată de mâna omului, adică prin unelte de obţinere a focului. Este însă creată de Dumnezeu: formată din filamente energo-materiale pe care numai Fiii de Dumnezeu (entităţile centrale, coordonatoare de evoluţii) le pot crea. A venit timpul să ştim bine fenomenul, chiar dacă vom numi în continuare aşa cum numeşte lumea, dacă nu dorim să deranjăm pe alţii sau să ne deranjeze imaginea în serviciu sau societate. Este, şi trebuie să fie deocamdată de înţeles acest compromis socio-profesional, deşi e bine să căutăm explicaţii simple pe care să le introducem treptat în vorbirea curentă. 
Dar oricum să ştim că nu este o făcătură, nu este integral un artificiu mincinos decât atunci când se foloseşte aşa ceva în scopul întăririi încredinţărilor de către autorităţi, în scopul unei continuităţi de încredinţare atunci când condiţiile locale devin precare. Singurul lucru care este făcut este de fapt crearea de condiţii locale de curăţare a amplasamentelor, care determină aglutinări de fluxuri energo-materiale în acel loc, la o dată periodică cunoscută încă din antichitate. 
Dar ar fi bine să ştim – voi mai accentua de altfel – că în prezent vibraţia este în permanentă creştere şi nu va mai fi nevoie de artificialităţi, întrucât fenomenul cere doar curăţarea locului pentru a se atrage şi aglutina, coagula, compactiza fluxuri circulante prin spaţiie planetare, în anumite momente, în locuri cunoscute. 
Ceea ce nu ar trebui însă să diminueze cu nimic credinţa noastră, bazată nu pe miracol – căci nu sunt nicăieri “miracole” – ci pe învăţăturile pline de esenţe profunde ale oricărei forme a dumnezeirii... 
De asemenea, să ştim că ceea ce apare în plan fizic este luminiscenţa proprie oricărei compactizări de astfel de fluxuri cu vibraţie foarte înaltă: este dată de aspectul de lumină albă vie, care este asociată rapid cu ninsoarea, cu zăpada (nea, omăt), comparată deci cu apa în diferite stări de agregare, cu care se confundă în prima clipă perceperea spontană a fenomenului. Ulterior ne lămurim că nu plouă din cer senin şi nici nu ninge la 30 grd temperatura momentană a aerului. Luminiscenţa foarte aprinsă este în alb complet, care în prezenţa unui material inflamabil devine verzui-gălbuie strălucitoare. 
(Şi aici este discutabilă, desigur, împărţirea de lumânări special răspândită mai ales la astfel de sărbători, discuţiile fiind foarte aprinse chiar în sânul bisericii, autorităţile bisericeşti pedepsind preoţii care vând lumânări de altă provenienţă; au fost destule momente de impostură – or mai fi şi acum, dar restul discuţiilor de acest fel nu ne interesează acum, aici.)
Când capacităţile noastre vor prinde putere din ce în ce mai mare, vom putea percepe nu numai luminiscenţa, ci şi sunetul deosebit, foarte înalt, cu unduiri în deplasare, precum şi vibraţiile care oferă omului contemporan o stare de înaltă recunoaştere şi recunoştinţă faţă de ajutorul pe care îl primeşte alături de întreaga lume, creată de acelaşi înalt-Creator...
Fenomenul, cunoscut aşa cum este el perceput azi, poate fi asemănător necunoaşterii eclipselor de soare şi lună, fenomene periodice astronomice care în trecut constituiau material de manipulare a maselor: pe care de fapt s-a solidificat rugăciunea populară în faţa unui Dumnezeu care de fapt nu are nevoie de atenţionările noastre, pentru că deja ştie ce ne trebuie şi, mai ales, deja ne-a creat condiţii de trecere a greutăţii care a determinat rugăciunea. Ceea ce nu înseamnă că rugăciunea nu ar fi bună în felul ei, în faţa necunoaşterii altor posibilităţi de trecere, ci dimpotrivă, ruperea de atitudinile disperate ne conduce la relaxare, la primirea îndrumărilor din partea îngerilor, la înţelegerea apoi, treptat, a mecanismelor de susţinere a puterilor proprii în situaţiile prin care trecem. 
Dar să revenim cu câteva explicaţii sumare în plus. Fluxurile de filamente energo-materiale  stau la baza circulaţiei universice, la baza creării corporalităţii tuturor celor existente în univers (în toate universurile materiale) şi formează, prin atracţii energetice complexe, circulaţii de fluxuri bogate prin spaţiile universice. Fiecare zonă a universului are circulaţii specifice: în zona în care se află Pământul, atracţiile determină formări de bulgăraşi de filamente, care se desfac în lungi fuioare dacă sunt atrase cu putere de macrostructurile universului: planete, stele, galaxii. Ajunse în preajma planetelor, unele se desfac şi hrănesc corpurile de întrupare ale spiritelor în întrupări locale, altele îşi continuă drumul susţinând doar vibraţia planetei şi biosistemului său în drumul către alte planete care le vor folosi. De aceea unele sunt percepute de oameni în toată complexitatea lor, prin senzorii de percepţie ai corpurilor de la fizic la cauzal – sub formă de fulgi luminoşi (la o vedere mai slabă: ca o ploaie deasă) sau chiar de bulgări care par a fi de nea (omăt, picături de apă îngheţată) – un fel de “nea” care nu se topeşte chiar la 40 grade temperatura mediului, fără să fie influenţată de nici un factor pământean. 
Pe lângă ele, care contribuie bogat şi complex la hrănirea planetei, biosistemului ei, la curăţarea părţilor astrale şi eterice ale planetei, la ridicarea şi menţinerea vibraţiei planetei şi biosistemului, sunt şi alte fenomene contribuie la curăţarea planetei şi biosistemului ei însoţitor: ploi, zăpezi (fizice, de această dată!) vânturi, nori în circulaţie permanentă, apoi fenomene electrice: trăsnete, fulgere, fenomene sonice: sunetul trăsnetelor, dar şi sunetele altor fenomene pe care urechea omului nu le poate încă percepe, ale structurilor planetei şi atmosferei sale – iar aici cele mai puternice sunt sunetele emise de aurorele polare. 
Să rămânem însă în sfera circulaţiilor energiilor planetare. 
De multe ori coagularea fluxurilor – prin atrageri ale unora de către altele, în circulaţiile lor prin spaţii – are loc şi prin sunet, prin spaţializarea fluxurilor: cuprinderea unor asemenea bulgări într-un spaţiu condensat de energie fundamentală; dar asemenea spaţii pot fi create conştient sau inconştient în special de mamifere (inconştient) şi oameni (şi inconştient, şi conştient) prin acţiuni mentale sau emoţionale: prin mentalizări puternice, efecte de voinţă, cu direcţionare specială sau prin emoţii puternice, fie ele pozitive sau negative. 
Dar trebuie să facem diferenţa între aceşti bulgări – spaţializaţi sau nu prin acţiuni ale spiritelor întrupate – şi ceea ce fotografiem cu aparatele noastre: care sunt entităţi astrale, întrupaţi cu o corporalitate clară, puternic şi stabil conturată şi structurată, în stare stabilă. Unele pot fi spaţializări de acest fel, dar să ştim că este diferenţă între unele şi altele dintre structurile pe care le fotografiem.
Vom mai discuta în viitorul apropiat despre asemenea fenomene, în cursul unui capitol distinct despre entităţile astrale.
Să adăugăm numai, spre cunoaşterea noastră generală: faptul că, în trecutul cu vibraţie ceva mai înaltă – până la foarte înaltă, când puterile mentale umane erau mari sau oricum, spre contemporan, când erau încă mari, conducătorii înălţaţi ai societăţilor umane şi pădurenii ajutători cu sarcini de mare putere planetară (Moşii popoarelor şi lucrătorii lor) puteau prin sunete: vorbe, cântece, să realizeze:
– îndesirea ploilor prin coagularea fluxurilor de filamente materiale de natură apoasă pentru curăţirea atmosferei;
– evitarea în plan local (nicidecum general-planetar) a variaţiilor bruşte de vibraţie care puteau determina spargerea coagulărilor naturale din timpurile speciale pentru planetă; acestea puteau proveni şi din activităţile umane, dar şi din frica animalelor în preajma unor fenomene naturale (cutremure, furtuni solare).
Pentru alte feluri de evitări, cum ar fi vibraţii bruşte care puteau scoate oamenii din percepţii şi lucrări de cercetare a celor care se ocupau de lucrări de amploare subtil-societare, se poate menţiona:
– folosirea podelelor cu rol special de stabilizare vibraţională locală pentru vibraţia lucrătorilor în interiorul locaţiilor de cercetare (nicidecum temple, nicidecum rugăciuni religioase). Aici ar fi de discutat existenţa acelor rondele de piatră de la Sarmisegetuza, precum şi lespedea care se prezintă a fi un ceas solar – când ea este de fapt o parte din podeaua centrului de cercetare mental-astrală a cercetătorilor Moşilor;
– folosirea unor instrumente de tip amplificatori-echilibratori pe vibraţiile înalte: coroane, brăţări, centuri (brâuri);
– în construcţiile contemporane: catapeteasma din aur/argint cu reprezentări (icoane) ale unor scene înălţătoare ale sufletului uman;
– muzică, rugăciuni cântate, cu vibraţii specifice pământurilor la nivele cât mai cuprinzătoare, nu neapărat la nivel mediu (segmente foarte largi de vibraţii);
– folosirea unor substanţe puternic mirositoare pentru contracararea mirosurilor trupeşti şi ridicarea pe această cale a nivelului de vibraţie prin olfactiv: păstrarea esenţelor puternic mirositoare în boluri în locuri retrase şi ungerea trupurilor cu uleiuri puternic mirositoare. Colectarea mirului se făcea în perioade locale cu vibraţie foarte înaltă şi stabilitate vibraţională de cel puţin 24 ore. Azi erupţiile de mir sunt în perioadele în care „ninsorile” energetice sunt cele mai puternice, coagularea lor în locurile cu vibraţie înaltă (pe icoane) nefiind azi – dar fără explicaţii normale – acceptate de autorităţi în bisericuţele cu oameni echilibraţi, iubitori, făuritori de pace sufletească. 
Una dintre elementele de bază ale sesizării unor asemenea fenomene este data la care pot avea loc. Data este moştenită din vechimile cunoscătoare (în bazinul mediteranean: Babilon, Egipt, preluate de iudei şi ca obiceiuri, şi ca cercetare de popor care completează permanent cunoaşterile vechi). De aceea nu ar trebui să fie de mirare că întâlnim multe fenomene asemănătoare la diferite popoare – nu numai obiceiurile şi cunoaşterile religioase – pentru că în multe cazuri este vorba despre o preluare, o transmitere de la un popor la altul. Dar pe aceeaşi linie temporală vom găsi acelaşi tip de obiceiuri şi acelaşi tip de observaţii în locuri depărtate unele de altele, care denotă percepţii de aceeaşi natură, o cunoaştere comună, doar modul de prezentare este specific locurilor de trai ale fiecărui popor în parte. De exemplu – şi vom discuta detaliat în viitor – ceea ce la egipteni şi în orientul îndepărtat este asimilat şerpilor: de fapt cordoane structurale din corpurile eterice umane, la popoarele de origine toltecă vom găsi sub formă de păsărele: se vede bine diferenţa mai ales la structurile eterice ale capului. 
Aşadar, data vârfului de fenomen este foarte importantă, iar aici moştenim ştiinţele foarte exacte ale Bizanţului, preluate de estici pentru că vibraţiile se potrivesc locuri şi populaţii dintre Alpi şi Urali. În aceste pământuri, la date destul de fixe, apar fenomene pe care acum începem să le cunoaştem şi să le studiem. Musonii şi ploile ecuatoriale, eclipsele de soare şi lună, etc., nu sunt singurele fenomene cu repetabilitate înţeleasă şi cunoscută de oameni din cele mai vechi timpuri – doar că noi nu ştim decât pe cele foarte evidente, cu care ne întâlnim în viaţa curentă şi pot fi percepute prin senzorii corpurilor noastre fizice. Dacă s-ar schimba data fenomenului, la fel şi locul, puterea nu ar mai fi atât de mare sau nu ar fi de loc, dar cei interesaţi ar spune doar că cei credincioşi nu mai cred cu putere în Paştile Domnului şi de aceea Dumnezeu nu mai trimite Lumina. Şi faptul că suntem ţinuţi în întuneric ştiinţific formează fanatismul cunoscut deja de noi. 

FRICA CREEAZĂ CĂUTAREA DE ARTIFICIAL
Desigur aici intervine şi acel aspect al artificialului, al minciunii, în dorinţa perpetuării fenomenului. În perioada cu vibraţiile cele mai mici, prin care trece Pământul periodic, când întreaga lume se zbătea în mizeria, cruzimea şi întunecimea Evului Mediu, perpetuarea s-a făcut prin artificii., prin minciună. Preoţii ştiau bine toată fenomenologia legată de variaţiile vibraţionale şi se pregăteau dinainte folosind artificii precum lumânări tratate cu multă isteţime, candele ascunse etc. Pe astfel de mărturii, din astfel de vremuri se bazează azi detractorii fenomenului, negându-l complet: ceea ce nu este de loc adevărat, fenomenul există şi este într-adevăr creat de Dumnezeu, aşa cum TOTUL ESTE CREAT DE DUMNEZEU, DAR NU CREDEM ASTA. Nu credem că omul, ca specie, a fost creată de Dumnezeu, unde Dumnezeul ca mod de exprimare este suma entităţilor coordonatoare, învăţătoare şi înalt-creatoare din întreg Centrul de evoluţie – dar nici asta nu credem încă, îndoctrinaţi din tată în fiu împotriva „zeilor”: adică împotriva entităţilor care nu sunt clar pomenite în biblie. Dar bisericile vechi păstrează împreună cu locurile unde au fost înălţate (chiar pe locul vechilor aşezări ale sihaştrilor din vechime) cunoaşteri clare ale structurilor dimensionale paralele şi legăturilor cu dimensiunea noastră structurală planetară, demonstrarea cunoaşterii canalelor energetice transcontinentale, etc. Este considerată cunoaştere barbară şi am mai scris despre acestea, nu mai reiau acum. Dar cunoaşterea este clară, mai mult: este preluată de religii şi folosită în ascuns în fel şi chip, după sufletul şi interesele fiecărei grupări. 

FENOMENE CONEXE PE CARE ESTE BINE SĂ LE LUĂM ÎN CONSIDERAŢIE
Chiar m-am bucurat că cineva scria, pe facebook, că cerurile sunt deschise doar în duminica Învierii. De fapt în această zi este doar vârful unui val de vibraţii cosmice care se împleteşte cu un val de vibraţii planetare, întărindu-se şi întărind astfel puterea locurilor şi a omului. Din nefericire pentru noi, autorităţile încurajează nefolosirea puterilor astrale şi mentale în asemenea momente, prin încurajarea praznicului bogat şi metodelor de estompare a liniştii trupului, minţii şi emoţiilor, pentru ca omul de rând să nu se concentreze asupra lui însuşi, ci să se concentreze pe orice altceva ce nu i-ar dezvolta puterea şi atenţia, încrederea în forţele proprii şi în cunoaşterile posibile. Concentrat pe munca curentă în serviciu şi gospodărie, cele câteva zile libere omul necunoscător le „petrece” în acţiuni dezordonate, relaxare prin accente fizice, mâncare şi băutură fără prea multă măsură, sexualitate. Adică: pierdere de puteri. Ceea ce îl determină să nu creadă, în continuare, că de fapt nu cerurile ar fi deschise – ele nu sunt „închise” niciodată, doar noi nu ştim asta – şi capacităţile la care se gândeşte omul chiar uneori cu jind, cu ciudă, cu invidie pe alţii, se volatilizează fără finalitate. 
La fel se petrec lucrurile cu toate sărbătorile, din nefericire. Încă. 
Desigur însă, tot mai mulţi oameni se „trezesc” la realitate şi încep să asculte, să-şi pună întrebări, să găsească momente de pace, odihnă adevărată, meditaţii profunde active, etc. Tot din nefericire, familiile multora însă se opun cu hotărâre unei asemenea atitudini corecte, ispitei mâncării, băuturii, clevetelii, obscenităţilor de diferite feluri: toate fiind încă o obişnuinţă izvorâtă din amprentarea mediului în special urban de către conducătorii vremurilor, în ţara noastră numai de cca.1000-1200 ani, dar prin împrumut continental s-a înrădăcinat repede şi puternic. Mai sunt însă locuri în care lumea este echilibrată şi, spre bucuria mea (şi a multor altora) asemenea obişnuinţe noi corecte, înalt-spiritualizate atrag din ce în ce mai mulţi oameni echilibraţi, modeşti, doritori de înaintare spirituală. 
În articolul Lumină din Lumină citat mai sus am oferit câteva îndrumări pentru universalizarea obiceiului perpetuat chiar la Sfântul Mormânt: se întreţine mereu curăţenia materială şi spirituală care conduce la crearea condiţiilor optime de curgere a energiilor în perioadele cu circulaţie intensă. Este ceea ce se petrece în orice „templu”: şi să nu uităm că şi trupul nostru, şi casa noastră ar trebui să fie un adevărat templu al dumnezeirii: curat nu numai de sărbători, pentru a cărui întreţinere ne-ar trebui cât mai puţine lucruri, şi mai ales ordonate. Iar puritatea sufletească, greu de obţinut şi mai ales de păstrat în asemenea vremuri tulburi, să fie un deziderat permanent, unde iertarea călcării înafara drumului să fie dublată de o străduinţă pe cât posibil din ce în ce mai mare. 
DAR să nu obligăm şi pe cei din jur la ceea ce dorim noi să facem, ci să le oferim exemplul nostru personal, tolerându-le (fără a-i urma) propriile lor atitudini, comportamente. 
Ne dezvoltăm experienţa trăind-o şi găsind în sufletul nostru noi căi de înaintare pe drumul dorit. Trăim într-o societate care pune accentele sale încă în altă parte, în care locul, lucrul, obiceiul şi dorinţa unde aşezăm noi accentul sunt cele ale viitorului. 
Ceea ce avem de înţeles noi acum este faptul că lumea merge spre mai bine şi nicidecum spre mai rău. Şi semne sunt multe. Important este să le vedem acolo unde sunt semănate, căci de cele mai multe ori ele nu sunt semănate de noi, ci de oameni care pregătesc din neştiut schimbarea vremurilor. 

În concluzie: departe de a nu fi nimic, fenomenul acesta este cât se poate de real, doar că se petrece în locuri în care vibraţia este înaltă şi rămâne perioade lungi de timp stabilă, cu variaţii nesemnificative de vibraţie, mai ales când curăţenia locului se păstrează permanent: prin apă (spălare, însoţită de sorirea lucrurilor – ţinerea la soare), foc (lumânări, focuri echilibrate şi urmărite cu multă atenţie, acolo unde casa are o curte), parfum (flori, tămâie, smirnă curată, naturală) şi vibraţii înalte (bucurie de viaţă, vorbă blândă, calmă, muzică liniştită). Toate au şi proprietatea de a dezamprenta şi a menţine o vibraţie echilibrată, străbătută în mod natural de vibraţii complementare din vecinătăţi.
Să reţinem că avem toate şansele să avem acolo un fenomen natural din ce în ce mai rapid şi curat, pe măsura creşterii naturale a vibraţiei planetare. Desigur, până la urmă se va găsi un preot, un papă care să recunoască oficial acest adevăr, limitând încredinţările celor care nu cunosc realitatea şi se prevalează de istorii adevărate despre oameni mincinoşi, fără iubire de Dumnezeu... 
Doamne, iartă-i şi iartă-ne...
Tacit, Dumnezeu ne arată cum să ne menţinem viaţa, casa, atitudinea şi comportamentul la un nivel echilibrat, plăcut, bucuros de toate şi de toţi, să ne menţinem credinţă fără fanatism în tot ce poate fi mai înălţător în timpurile pe care le trăim. Să ne căutăm acceptarea intuiţiilor proprii şi formarea unor obişnuinţe noi acolo unde este posibil: căci rugăciunea este un obicei preluat de la egipteni, care a înlocuit acceptarea intuiţiilor omeneşti, alături de misterizarea vieţii noastre (totul este un mister) care a înlocuit cunoaşterea străveche – considerată „barbară”.
Undeva, la o bisericuţă de la poalele munţilor am primit următoarea vorbă de la îngerii mei şi ai locului: „A venit vremea ca omul să tacă în faţa icoanelor şi să-l lase pe Dumnezeu să-i vorbească...” 
Şi de atunci am lăsat gândul propriu al rugăciunilor egoiste sau crezut-altruiste, primind oriunde un cuvânt de încurajare, de înălţare sufletească din partea îngerilor proprii şi ai aşezământului bisericesc. 

...Vremurile sunt în mare schimbare. Cine are ochi să vadă şi urechi să audă va fi pregătit să le primească fără mirare şi fără suferinţă.