Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Dacă nu vrei să înveţi, nimeni nu te poate ajuta.

Dacă vrei să înveţi, nimeni nu te poate opri.

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


duminică, 26 martie 2017

ECHINOCŢII: GREUTĂŢI ŞI AJUTOR PENTRU REMODELAREA OBIŞNUINŢELOR NOASTRE

Despre solstiţii am scris mai multe articole, considerând că evenimente de maximă putere, vârfurile de putere energetică şi vibraţională sunt importante pentru înţelegerea unei fenomenologii complexe în planul vieţii noastre pământene. 
Am scris mai puţin despre echinocţii, adică atunci când ziua este egală cu noaptea, şi despre care mai putem spune că: 
– ne aflăm la jumătatea drumului pe care îl parcurgem cu energiile şi vibraţiile primite şi pentru activitatea fizică, şi pentru activitatea spirituală: în mod egal pentru toate nivelele de vibraţii planetare;
– impulsurile pe care le primim astfel – şi la nivelele corpurilor spirituale, şi la nivelele celor planetare, apar în piesajul pământean în mod echilibrat în asemenea perioade, şi ne sunt deosebit de utile în condiţiile în care şi felul vieţii pe care o ducem, trepidant, alert, nu de puţine ori nesăbuit, precum şi natura evenimentelor planetar-stelare – toate ne impulsionează la creşterea volumului de activităţi de orice fel în viaţa noastră, cu putere, cu intensitate mare de manifestare în orice moment, în ritmuri care îşi cresc şi ele intensităţile – chiar dacă nu este neapărat nevoie pentru toate, în desfăşurarea lor biologică şi socială curentă. 
Discutăm de o perioadă – şi nu despre o zi, chiar dacă momentul de referinţă este o zi anume. Am mai punctat să avem grijă cum înţelegem fenomenele planetare: să considerăm că este o perioadă care include o serie de momente cu cele mai mari valori din apropierea punctului culminant al evenimentului – şi pe creştere, şi pe descreştere. Fenomenologia planetară ne pregăteşte treptat – chiar dacă repede – cu puterea vârfului şi ne ajută în aceeaşi măsură să revenim la obişnuinţa anterioară după trecerea vârfului: treptat, dar tot repede. Dar există o diferenţă între ceea ce era înainte şi ceea ce este după vârful evenimentului, şi ea constă în fapul că după trecerea evenimentului rămânem obişnuiţi (chiar fără să ne dăm seama) cu o creştere cu un pic mai mult a obişnuinţei noastre anterioare. Nivelul mediu de trăire instalat astfel, departe de a fi exact ca şi starea dinainte, constituie o înaintare permanentă pe drumul înălţării noastre spirituale. Fără ca majoritatea noastră să simtă efectiv, suntem deja cu un pas mai departe pe drumul înaintărilor noastre spirituale: dar nu ne dăm efectiv seama din cauză că raportul dintre avansările noastre – între noi, oamenii – rămâne în linii mari neschimbat. Numai cei care sunt de mai multă vreme atenţi la propriile percepţii şi simţiri (nu numai la plăceri, dureri şi acţiuni) sesizează mai rapid şi asemenea relativităţi, dar şi felul în care impulsurile primite + contribuţiile personale la înaintări determină uneori chiar mai mulţi paşi în recuperarea înţelegerilor. Căci este vorba despre o recuperare de stare – după ultimele milenii de schimbare a felului trăirilor noastre: nu este vorba despre o “cădere” a omului, aşa cum propovăduiesc unii dintre semenii noştri, dar nici de o avansare reală în evoluţii, aşa cum cred alţii. A fost cândva o adaptare la configuraţia vibraţională foarte scăzută a planetei (galaxiei, întregii zone locale a universului) şi acum trăim o revenire la ceea ce a fost înainte: având în plus mai multă experienţă de viaţă fizică, ceea ce este deosebit de important pentru fiecare dintre noi. 
Cei care află acum – sau la un orice alt moment dat al vieţii lor – despre asemenea lucruri vor avea atenţia, concentrarea necesară în continuare pentru a simţi astfel de derulări şi a contribui chiar ei înşişi la înaintările proprii, conştiente. 
Desigur, mulţi dintre noi am observat că astfel de impulsuri energetice şi vibraţionale cu vârfuri puternice avem nu numai în perioadele de solstiţiu, însoţite de nerăbdare, intoleranţe, nervozităţi, insomnii, atitudini agresive sau pentru alţii chiar depresive (cu gândul la neputinţele pe care vârsta, societatea, bolile ni le obligă) sau la polul opus: dorinţe accentuate de manifestare rapidă şi puternică, de activitate pentru că “avem putere”. Logic ar fi, în perioade de echinocţii, să nu avem acelaşi soi de simţiri, de dorinţe şi percepţii de neputinţe: doar toate sunt echilibrate – nici prea mari şi nici prea mici, nici diferite unele de altele între forţele spirituale (budhice şi atmice) şi cele planetare (de la fizic la cauzal). Şi totuşi, avem aceleaşi feluri de stări neplăcute, sau oricum neobişnuite, pe care le avem în perioadele cu vârfuri eneregtice şi vibraţionale: dureri în articulaţii, spasme musculare, insomnii sau stări diurne de somnolenţă, oboseală generalizată, ne sperie (ne iau prin surprindere) diverse viziuni spontane, simţiri ciudate pe care societatea le pune în categoria halucinaţii sau psihoze (dacă se repetă frecvent). 
Este de fapt normal. Logica are întotdeauna drumul ei clar dacă există o cunoaştere care s-o folosească. S-o punem la muncă şi în acest caz, pornind de la cunoaşterile noastre. 
În mod normal nu ne interesează decât să facem faţă unui moment – acestui fel de moment – şi ne adaptăm rapid momentului, apoi ne întoarcem la ritmul curent, obişnuit: viaţă heirupistă! Dacă evenimentul (orice fel de eveniment, la modul general) devine repejor repetabil ne folosim capacitatea de adaptare pentru a generaliza şi noi, pe cât putem, pe cât ne lasă societatea, şi treburile de la serviciu, şi din familie, şi nu în ultimul rând orgoliul de a fi buni în meserie, rapizi şi astfel competitivi. Dacă însă nu se repetă decât la perioade mai mari de timp, uităm şi când iar vine un moment asemănător – iar ne ia prin surprindere, iar ne luptăm cu frici, dureri, neplăceri de toate felurile, alergăm la un medicament – pentru că societatea ne pune la dispoziţie reglări chimice (sub deviza: şi organismul foloseşte chimismul lui, dar lent – noi concentrăm elementele chimice şi durerea trece rapid şi uşor). Nu ne gândim că există şi alte căi de soluţionare – chiar permanentă – a problemelor cu care ne confruntăm: un alt fel de căi de adaptare. Şi ne reluăm activitatea cu aceeaşi intensitate, scăpaţi de dureri, odihniţi după un somn sprijinit de medicamente, scăpaţi total şi de stările ciudate: pentru că somniferele îşi trag efectele de la o doză la alta şi ne ameţesc creierul suficient de mult pentru ca legăturile astrale şi mentale subtile – cu ele de fapt ne-am confruntat – să nu mai fie simţite şi decodificate. 
De ce se petrec astfel de lucruri ŞI la echinocţii? Când impulsurile vibraţionale sunt la capacitate medie? Tocmai pentru că nu am învăţat din experienţele trecute, ci am folosit în continuare acelaşi fel de viaţă cu aspectele ei agresive, dure la adresa propriului organism:
– muncă fizică brută (la serviciu, în familie, mai rău în ambele situaţii);
– sport agresiv: alergări rapide – mai ales dimineaţa, când organismul nu este în cea mai bună formă, apoi gimnastică cu tras de fiare, etc.;
– concentrare puternică în gândire, activitate intensă de comunicare, relaţii îndârjite cu ceilalţi, certuri, contraziceri agresive şi multe altele. Suntem în floarea vârstei, avem puteri, avem emoţii puternice, sentimente implacabile, etc. Suntem mândri că suntem moderni. Nu ne implicăm familia în susţinerea gospodăriei, le facem pe toate (mai nou şi bărbaţii) – pentru că le putem pe toate!...
Luăm medicamente pentru durerile de cap, de spate, pentru imsomnii, etc. şi mergem mai departe. Pentru că vrem, pentru că putem. Dacă putem – de ce să nu vrem?...
La solstiţii avem puteri mari, ni le dă Dumnezeu şi trebuie musai să le folosim. Integral. Obosim – luăm ceva medicamente şi apoi o luăm de la capăt.
Da, Dumnezeu însă ne dă ceva ce nu folosim: echinocţiul cu puteri echilibrate e lăsat în mod special ca să ne potolim şi să ne pregătim treptat forţele în echilibru pentru perioada următoare: de creştere a energiilor şi a intensităţii vibraţiilor, care va culmina cu solstiţiul următor. 
Aşadar, ECHINOCŢIUL ESTE DE FAPT AJUTORUL PLANETAR pentru a ajunge să ne echilibrăm după cum simţim derulările: căci putem să le simţim – dacă ne observăm bine, permanent, pe noi înşine. Am obosit – mă învârtoşesc să pot pentru că vreau. Varianta echilibrantă este să o las mai moale pentru că şi aşa este greu cu toate: cu corpul nostru peste care trec vremurile şi greutăţile, cu o moştenire genetică pe care o ştim, dar nu o avem tot timpul în vedere... decât doar atunci când când e prea târziu (sau poate nici atunci). Natura planetei pe care trăim şi a stelei care o guvernează ne ajută să ajungem la un echilibru al forţelor noastre care să nu depăşească o medie între a face/a nu face, nici totul/nici de loc. Societatea nu ne învaţă – nici nu ne lasă să învăţăm de mici şi să aplicăm învăţăturile trase din propriile simţiri, manifestări. Ne oferă lucruri pe bani, multe şi minunate, ne oferă credite – dar ne cere muncă multă cu efecte imediate în bani pe care îi dăm înapoi pe toate cărările: muncim pentru noi, pentru copii, muncim până crapă ceva în noi, suntem operaţi, înzdrăveniţi şi trimişi din nou la muncă pe rupte: pentru conducătorii care nu muncesc, nu se străduiesc decât să ne ceară din ce în ce mai mult.
Dacă nu conştientizăm toate acestea – mergem mai departe până ce iar obosim, ascundem cearcănele sub farduri, lividitatea buzelor sub ruj, căderea şi încărunţirea părului sub vopsele, etc. 
Ce să mai lungim vorba – cred că aţi înţeles bine ce vreau să spun. 
Să mai ţinem cont de un lucru: nu avem numai solstiţii care, prin moderaţia noastră, pot fi echilibrate, mai există şi gropi energo-vibraţionale: de exemplu, la sfârşitul iernii, când energiile stagnează din cauza frigului (şi se pot discuta şi despre alte condiţii planetare, în funcţie de latitudinea locului de trai curent, care se desfăşoară pe baza aceloraşi principii). Mai avem tot felul de vârfuri şi gropi vibraţionale în bioritmul propriu, cu oboseli inerente (copii mici, bătrâni bolnavi şi arţăgoşi), probleme de sănătate, evenimente obositoare, pe care le putem ori evita în mare parte, ori echilibra: ATUNCI, şi numai atunci avem nevoie de mobilizarea forţelor proprii, mai mut decât altă dată, pe orbita unor derulări de trai curent deja echilibrat, fără puteri irosite, cu un fond redus de oboseală, pe un fond de viaţă echilibrată, curată, trăită cu bucurie şi nu cu crispare, fără a permite impuneri excesive din exterior ci doar alinieri la modul general de operare locală. 
Este în puterea noastră să alegem calea prin care ne trăim viaţa. Să ne conştientizăm drumul pe care mergem şi să ne adaptăm cerinţelor interioare aliniate la modul general al societăţii, din care putem alege variantele cele mai cuminţi, mai elegante, mai rafinate: rafinate şi elegante în acel sens spiritual înalt, pe care putem alege să nu-l părăsim niciodată...

miercuri, 15 martie 2017

COPILUL INTERIOR: POSIBILITĂŢILE NOASTRE NATURALE COMPLEXE


MOTTO: "Copiii trăiesc într-un spaţiu încântător, undeva între vis şi realitate: ei gustă culorile, aud formele, văd sunetele..." (dintr-un film)

Adică percep vibraţiile în complexitatea lor. 
Visul este ceea ce categoriseşte omul matur, din ceea ce îşi mai poate aminti din visele lui - sau din "visele lucide" (călătoriile astrale) ale stărilor lui meditative: adică o realitate profundă... în întreaga ei complexitate a planurilor (straturilor şi substraturilor acestei dimensiuni universice) de o bogăţie a trăirilor cu totul deosebită pentru om, pentru pământean.
Iar realitatea contemporană, a trăirilor în acea stare "beta" cerebrală (stare de trezie), este de fapt o împletire a universalităţii planurilor astfel înţelese (măcar intelectual – ceea ce nu este de loc rău, aşa cum gândesc unii dintre noi, dacă nu profund spiritual: ceea ce este important din orice punct de vedere) cu realitatea artizanată după interesele exclusiv umane. 
Copiii percep vibraţiile cu efectele lor totale, cumulate, în planul care atrage atenţia lumii în care trăieşte majoritar, unde se manifestă în mod majoritar: cu corpul fizic. Adică planul care influenţează oamenii, îi motivează, îi concentrează. Dar avem (şi noi, şi toate celelalte vieţuitoare, mai mult sau mai puţin), superficial sau profund, deschiderile naturale de percepţii în planuri care se întretaie cu planul fizic. Căci corpul nostru fizic, aşa cum bine ştim acum, primeşte, prin corpul dublu-eteric, energii şi materii din toate celelalte corpuri care fac parte din sistemul corporal personal, individual, de întrupare. Dar percepţiile noastre, chiar din anii copilăriei, continuând în anii adolescenţei şi maturităţii, au la bază intuirea unor trăiri complexe, bazate pe: 
1. Percepţii ale nivelelor cu vibraţiile cele mai înalte, din manifestarea spirituală anterioară – din prima parte a destinului aflat în curs de desfăşurare, prin corpurile spirituale , cu care a început întruparea;
2. Percepţiile dezvoltate prin intermediul supra-energizării tuturor corpurilor fluidice, prin plexurile-malaxor care funcţionează la capacitatea lor totală în anii copilăriei şi adolescenţei, şi care:
- pentru întrupat, personal: menţin la nivele foarte ridicate vibraţia întregului sistem corporal, menţin corpurile fără blocaje, şi astfel asigură o vitalitate maximă;
- pentru cei din jurul întrupatului: purifică permanent fluxurile eliberate de cei din jurul lor, le dezamprentează, ajutând astfel întreaga colectivitate, şi de fapt întreaga viaţă de pe planetă.
În anii maturităţii plexurile malaxor ale corpurilor fluidice îşi  diminuează activitatea, devenind canale obişnuite ale corpurilor fluidice, cu excepţia plexurilor-malaxor de la ultimul corp spiritual: corpul dumnezeiesc (atmic) pentru mamifere (inclusiv, desigur, oamenii), iar pentru ajutătorii planetari dintre spiritele umane întrupate (secundari şi centrali) corpurile: enesic sau supraenesic, după complexitatea evoluţiei personale şi a sarcinilor pe care le desfăşoară. 
Ştim că toţi ar trebui să fim aşa, să rămânem aşa, deschişi către lume, la fel ca şi copiii. Avem exemplul lor. Doar că unii dintre noi iau lumea drept “jucăria” lor cu care pot face exact ceea ce vor - dacă pot, iar ceilalţi se lasă influenţaţi de semenii lor egoişti, care creează o lume artificială, după interesele lor personale. Da, este drept că din motive corporale, de funcţionare corporală, nu mai avem parte de energizările din prima parte a vieţii, dar acest lucru este în mod cu totul special lăsat pentru ca, în baza amintirilor şi intuiţiilor pe care le avem cu toţii, să căutăm permanent să ne deschidem orizonturile cu ceea ce avem. În acest fel, vom putea înţelege şi ajuta semenii noştri cu probleme reduse de energizare: datorate degradării avansate a corpurilor noastre, moştenirii grele din timpurile anterioare cu vieţi grele, foamete, războaie, sclavie, etc. Putem să înţelegem celelalte vieţuitoare planetare şi să le ajutăm – aşa cum putem ajuta întregul mediu natural al planetei. 
Am putea să ne ajutăm reciproc, să ne sprijinim reciproc - în loc să marginalizăm oamenii cu defecte corporale neînţelese în profunzimile lor. Avem la îndemână toate ustensilele să o facem, dar ni se pare că viaţa ne este şi aşa destul de grea pentru a ne ocupa şi de alţii cărora nimeni nu le oferă sprijin: să înveţe, să se concentreze, să-şi dezvolte creativitatea, gândirea, să caute emoţii şi sentimente frumoase, curate. Nu vreau neapărat să spun că ajungem să fim fericiţi în mod egoist, fără să ne intereseze de alţii - deşi nu trebuie uitat nici acest aspect. Dar nu facem efortul de a ne descoperi singuri, prin intermediul tuturor celor care se desfăşoară în mod natural în jurul nostru. Descoperim că avem posibilitatea să ne regăsim multe aspecte uitate - dar mulţi dintre noi dau bani pe cursuri în loc să folosească agoniseala pentru momente petrecute în natură, pentru a ajuta altruist şi pe alţii să-şi găsească şi trăiască drumurile vieţii: cu bucuria aceea a copilului care descoperă mereu alte lucruri minunate în viaţa lui! Cerem bani pentru a oferi îndrumări, pentru că am dat şi noi bani, la rândul nostru pentru a învăţa ceea ce de fapt era foarte natural să primim drept îndrumare şi sprijin în mod constant altruist. Fiecare dintre noi poate munci în diferitele domenii ale societăţii, iar în tot acest timp, plus în timpul liber, relaţiile, comunicările şi deplasările noastre ar trebui să fie prilejuri de a discuta cu oameni doritori să-şi dezvolte orice fel de aptitudini şi trăiri interioare şi exterioare. 
Activităţile astfel derulate ne-ar dezvolta permanent capacitatea şi puterea proprie de deblocare, de folosire a acelor părţi sănătoase rămase dintr-o moştenire genetică greu afectată de lumea artificială creată din mileniile anterioare. Oameni care nu pot fi încartiruiţi sub puterile încruntate ale societăţii noastre - cu deteriorări genetice grele (autism, Down, etc.) ne oferă exemple extraordinare de iubire, de atenţie la propria creativitate - lucruri pe care nu le luăm în considerare, crezându-le "boli" şi marginalizându-i pe cei “bolnavi” sau fiind de acord cu marginalizarea lor. Părinţi care nu sunt atenţi - deşi cinste lor! sunt miloşi - nu învaţă să facă multe dintre cele pe care le fac copiii lor etichetaţi ca fiind “retardaţi, înapoiaţi”: doar fiindcă la maturitate se comportă tot ca nişte copii. Suntem convinşi că ei au "lumea" lor şi gata, noi doar ajutăm să fie curaţi, îmbrăcaţi, duşi la şcoală şi apoi să desfăşoare anumite activităţi care să le umple timpul mai departe. 
Multe de spus, de gândit, de analizat... Poate cu timpul o vom face. Poate cu timpul vom primi bucuria lor de a trăi, căci părinţii unor asemenea copii sunt nefericiţi - nu numai obosiţi. Ei, aceşti copii, sau oricare copil (pe care îl certăm, îl bruscăm ca să nu spun mai mult), ne spun că putem fi fericiţi oricât de grea ne este viaţa, că putem să ne deschidem aşa cum sunt şi ei deschişi. Un adolescent autist este senin şi se bucură de fiecare chestiuţă pe care se concentrează - adolescenţii pe care îi văd pe stradă, în mijloace de transport, etc. sunt livizi, însinguraţi cu telefonul lor în mână şi căştile în urechi, nu-i mai văd zâmbind nici măcar că au acolo tangenţe cu cineva, bucurându-se, eliberându-se de stres... Părinţi livizi şi ei, obosiţi, trăgând câte un copil după ei – copil încântat de o pasăre, de un pom, de o baltă, în timp ce părintele îl smuceşte şi târăşte după el, concentrat la grijile lui, la miasmele sufletului lui... Depresivi şi opresivi...
Iertată să fiu, dacă se poate...
Hai să mă opresc aici. Ridicaţi-vă capul şi priviţi afară: LUMEA FLORILOR ŞI ARBORILOR ÎMBOBOCEŞTE !!! CULOAREA VERDE ARE PARFUMUL ACELA TELURIC ÎNCÂNTĂTOR DE PRIMĂVARĂ!!! MIERLUŢELE SE SCUTURĂ DE PLOAIE ŞI CUM APARE O RAZĂ DE SOARE - CUM LE AUZI TRILURILE !!!
Vă îmbrăţişez cu tot dragul !!!

joi, 9 martie 2017

EXISTĂ SAU NU AJUTĂTORI PENTRU ÎNCHIDERI DE DESTIN?

Există oameni destinaţi să închidă destinul fizic al altora – însă nu trebuie să generalizăm: nu este singura lor sarcină, sarcină generală – adică să încheie destine umane la modul general. Într-o anumită sferă a evenimentelor care se petrec în viaţa cuiva, un anumit cuvânt venit din partea unui anumit om, cu un anumit sens – chiar comun, de exemplu: “Închide fereastra, că e frig!”, aduce totul în pregătire pentru cel ajutat astfel pentru a-şi termina destinul în curs.
Este o anumită formă de ajutor, departe de a se crede (şi unii chiar o cred) că este un lucru necurat, malefic sau asemănător. Şi vom vedea pe scurt şi de ce destinele noastre umane au în cuprinsul lor, de multe ori – dar nu întotdeauna – asemenea evenimente, susţinute de astfel de oameni. 
Să înţelegem şi faptul că sunt în lumea noastră de azi multe generalizări ale unor teme care sunt cunoscute din vremuri anterioare, dar deşi sunt valabile ca existenţă – nu sunt toate valabile ca generalizări; dar ele sunt crezute căci vin din vremuri când cunoaşterea populară avea la bază transmiteri din generaţie în generaţie a unor informaţii, probate de-a lungul tuturor vremurilor până în contemporan. Concret, în cazul de faţă, nu X ar fi în general un închizător de destine, ci unii oameni (ajutători mai mult sau mai puţin avansaţi în mijlocul celor ajutaţi) au în destinul lor să încheie alte destine – uneori chiar al lor personal. Asemenea întrupaţi au anumite trăsături particulare ale sistemului lor spiritual întreg: 
– monadă: individuală secundară sau parte a unui spirit galactic care se obişnuieşte cu asemenea sarcini avansate de ajutător (se poate urmări sinteza Populaţiile spirituale ale speciei umane );
– sistem matriceal cu conexiuni, legături specifice şi canal protector de destin cu structuri care au o putere energetică avansată;
– sistem corporal cu vibraţia înaltă, care beneficiază de selectori-amplificatori de vibraţie pe nivele speciale, care cuprind şi nivelele necesare unor asemenea sarcini; cu subselectori adaptaţi unui selector principal de felul celui descris anterior.
Aşadar avem în vedere oameni cu anumite particularităţi – nu comune unui anumit tip uman sau spiritual, ci obişnuite în general, dar care fac parte din programul de sarcină de acest fel, pentru o anumită persoană, pentru un anumit eveniment – nu altul. Numai el, pentru cel ajutat, îl aduce la momentul decisiv pentru viaţa lui: un om cu o anumită vibraţie, cu un anumit fel de lumină proprie, un anume parfum propriu (al corpului, nu adăugat) – deci un buchet de particularităţi necesare într-un anume moment cuiva, îi vesteşte încheierea destinului. Procesele de pregătire pentru “plecare” se declanşează, în vederea desprinderii canalului de destin de o parte din canalele sale corporale: ale corpului dublu-eteric şi ale corpului fizic. Unii oameni chiar aud pocnituri fine în apropierea celui care se pregăteşte de “plecare” – semn că toate structurile energetice de destin se pregătesc de acţiunea finală. 
Asemenea oameni închizători de destin au aşadar un destin normal uman. Fiind ajutători avansaţi (secundari) sau primari galactici care învaţă şi consolidează tot felul de sarcini, printre care şi sarcini de tipul celui discutat, ei îşi fac datoria lor obişnuită de ajutător, independent de sarcina de închizători de destin. O astfel de sarcină poate fi aşadar un moment al unei vorbe, al unei fraze, al unei idei la care se gândesc şi simt că trebuie să o spună în faţa cuiva. Toţi suntem purtători de destin propriu şi purtători ai destinului altora – indiferent dacă este vorba despre familie sau se derulează într-o anumită parte a societăţii (meserie, orice prestaţie de serviciu). Mulţi preluăm de la purtători de sarcină de acest fel şi ducem amprenta în faţa celui care trebuie să-şi termine destinul, pentru că el însuşi nu acceptă, cu frică, terminarea destinului său uman, chiar fără să ştie şi fără să intuiască faptul că nu există pedeapsă “dincolo” ci numai părere profundă de rău pentru greutăţile provocate altora. Neştiind adevărul, luându-se după dogmele existente într-o societate cum este cea umană de azi, omul obişnuit poate avea o frică teribilă de moartea propriu-zisă şi trebuie să fie ajutat. 
De aceea există asemenea sarcini, pe care alţii le duc la bun sfârşit. Ele ne ajută pe timpul necunoaşterilor, ne ajută să facem paşi pe un drum al curajului, abnegaţiei, înţelegerii rostului destinelor noastre. Ne ajută să depăşim, şi să consolidăm depăşirea oricăror feluri de frici de destin, de ajustări necesare destinelor noastre. Toate asemenea învăţături conduc treptat la situaţii cerute de evoluţiile noastre avansate. Etapele evoluţiilor noastre ne vor conduce la situaţii în care vom avea, de exemplu: pe o planetă un destin şi, după realizarea unei anumite sarcini care tocmai vine să se împlinească la un anumit moment dat, urmează nevoia de prezenţa proprie, în calitate de ajutător în altă parte, poate pe aceeaşi planetă dar cu alt sistem spiritual de destin (altă vibraţie, altă corporalitate), sau pe altă planetă (în acelaşi sistem stelar, în alt sistem stelat, în altă galaxie, etc.). O astfel de nevoie conduce la părăsirea imediată a destinului local în curs de derulare (accident, război, etc.), pentru care vechile etape ne-au pregătit din timp: învăţătură sau pretext, spiritele umane acceptă schimbările în planificarea vieţilor lor, dar se şi obişnuiesc cu schimbările rapide care au loc într-o lume aşa cum este acea pământeană. 
Treptat asemenea schimbări vor face parte din destinele tuturor, în timp: acceptăm părăsirea destinului, acceptăm şi să ajutăm pe alţii să se obişnuiască astfel, la rândul lor. Deocamdată, pe Pământ, cei care sunt în situaţii deosebit de sensibile de destin (o parte a celor care fac parte din blocurile spirituale piramidale), alături de cei care au sarcini speciale cu schimbare de destin beneficiază de ajutor de acest fel. Dar în diferite feluri sunt ajutaţi toţi cei care nu sunt obişnuiţi cu schimbări bruşte, în special cu decese bruşte – specific celei mai mari părţi ale acestei zone a Universului Fizic: sunt ajutaţi să se obişnuiască treptat cu evenimente personale de acest fel, care le creează iniţial frică, dar care se estompează odată cu înaintarea în evoluţii.
Totuşi, în evoluţiile anterioare, majoritatea spiritelor umane au mai trecut prin astfel de momente; cu toate acestea evoluţiile din urmă dar foarte apropiate, în locuri şi timpuri cu vibraţie foarte mare din univers sau chiar şi aici, pe Pământ, au obişnuit evoluanţii cu cunoaşteri precise ale destinului lor, cu condiţii în care pot studia profund toate evenimentele vieţii lor, se pot pregăti şi pot ajunge la acceptări complexe oricând, în orice condiţii; dar ele se depărtează totuşi de rădăcinile evoluţiilor lor, de dezobişnuiesc de evenimente neprevăzute, de schimbări bruşte care le provoacă frică şi ar face orice – până la crimă, aşa cum bine ştim acum – pentru a evita astfel de evenimente. Cei care se feresc cu obstinaţie de anumite evenimente (nu merg cu maşina, cu avionul, cu vaporul din cauza fricii) pot avea parte de astfel de terminări (ajutate) ale destinului fizic: ele declanşează slăbiri ale sistemului energetic de destin, adică pregătirea de “plecare” şi cu primul prilej, neputând face faţă primului eveniment mai consistent, trec pragul destinului către următorul. 
Toate ne pregătesc, ne formează, ne întăresc pentru a ajunge să schimbăm “hainele” fără nici o teamă, oricând, oricum şi, atunci când evoluţiile noastre de ajutători ne cer, să ajutăm şi pe alţii să ajungă la fel. Suntem obişnuiţi din timp cu asemenea schimbări – iar vremurile societăţilor industriale, de aici sau de oriunde în această regiune a universului, sunt cele mai bune pentru astfel de obişnuiri: de reobişnuiri de fapt. Ne obişnuim ca în orice situaţie să primim, să privim cu curaj schimbările de care avem nevoie, noi înşine şi alţii deopotrivă, în meandrele vieţii noastre eterne.

vineri, 17 februarie 2017

ÎNTRE VIEŢI EXISTĂ SAU NU EXISTĂ SOMN?


În unele comentarii pe grupuri tematice pe facebook a apărut ideea următoare: între vieţi nu este decât somn. 
Nu că nu ar exista nimic, că nu am mai exista noi înşine, spirit mort odată cu trupul (tot aşa cum se crede că spiritul s-ar naşte odată cu procreerea, ca urmare a unei activităţi sexuale parentală), ci că noi existăm ca spirit în continuare – dar dormim, la fel ca şi noaptea, când ne culcăm. Şi, în continuare, că spiritele se trezesc pe această lume după un somn profund, foarte odihnitor, fără vise, la o nouă condiţie favorabilă de procreere. 
Desigur, multe faţete ale scrierilor religioase pot fi azi interpretate în multe feluri. Interpretarea de acest fel este un exerciţiu de gândire, şi toată lumea a ajuns acum să gândească – adică să analizeze aspecte ale vieţii şi societăţii vorbind coerent şi cu aparatul vorbirii (al corpului fizic) şi în gând, în minte. Este o vorbire articulată, cu care majoritatea spiritelor umane este obişnuită – dar nu este şi consolidată la nivelele joase de trăire din acest univers. 
De aceea nu trebuie să râdem de oamenii care se exprimă greoi încă, în societatea noastră: şi vibraţia joasă, şi variaţia de vibraţie de la o perioadă scurtă de timp la alta induc greutăţi de concentrare a omului şi în gândire, şi în vorbire – cu repercusiuni stufoase asupra relaţiilor inter-umane. Gândirea şi vorbirea sunt părţi de aceeaşi natură ale uneia dintre sarcinile cele mai importante ale spiritelor umane acum, pe Pământ. Însă cercetările astrale, interzise mult timp, ne ajută azi să înţelegem că nu avem doar o viaţă fizică, ci un set de vieţi extrem de variate, care exclude în totalitate somnul oriunde am fi, cu excepţia odihnirii de acest fel în timpul – atenţie deci: în timpul – vieţilor derulate în locurile cu vibraţie foarte joasă din univers. 
Să mergem la rădăcini. O viaţă, un destin uman, cuprinde astfel: 
1. Manifestări ale fiecărei monade, din fiecare spirit, la începutul fiecărui destin: prin corpurile spirituale, pe care ajutătorii şi coordonatorii evoluţiilor noastre, cu participarea noastră inclusiv, le creează deasupra corpurilor fluidice ale mamei, înainte de naşterea ei. Din acel moment, fiecare monadă a copiilor planificaţi ai viitoarei mame se întrupează şi se manifestă conştient, împletindu-şi sarcinile, prin corpurile spirituale ale fiecăreia în parte. Este segmentul de destin cel mai puternic, la nivelele de vibraţie pământeană cele mai înalte ale monadei astfel întrupate. Dacă nu ne naştem, la un anumit moment dat, ca om, prin procreere fizică, nu înseamnă aşadar un destin ratat. 
Dar din nefericire intuiţiile foarte dezvoltate (chiar dacă deocamdată sunt neclare, părelnice – dar întăritoare în felul lor) relaxează lumea şi dispare dorinţa generală de procreere. Repercusiunile asupra vieţii curente nu întârzie să apară, căci energiile noastre sunt date de o corporalitate care aşteaptă urmaşi, urmaşi care nu apar însă – ceea ce înseamnă prelungirea, pe alocuri, a stărilor de veghe periodică (nesomn, insomnii – neînţelese şi ele, la rândul lor), precum şi a timpului personal de viaţă, cu implicări în însăşi esenţa trăirii (reumatism, artroză, diabet, alte defecte prin îmbătrânire ale organelor interne, care nu mai fac faţă schimbărilor vibraţionale ale lumii). 
Manifestările prin corpurile spirituale sunt cele mai înalte manifestări ale spiritelor, prin care ele înseşi depun eforturile mentale şi cauzale cele mai mari, cele mai complexe. De aceea ar trebui să iertăm oamenilor manifestările lor cu vibraţiile cele mai joase, din domeniul fizic – de la cele mai fine la cele mai grosiere, să învăţăm să nu copiem astfel de manifestări, să nu ne lăsăm influenţaţi de ele, să învăţăm să analizăm şi să descoperim cum să le evităm, cum să le contracarăm cu curaj şi înţelegere în acelaşi timp. 
2. Manifestări ale monadelor, în mijlocul destinului, cu corpul fizic, după ce a avut loc procesul de procreere iniţiat de părinţi. Chiar dacă fătul nu ajunge să se nască – din varii motive: deteriorări ale corpurilor mamei, dorinţa dânsei de expulzare a fătului (întrerupere prematură de sarcină), accidente din mediul de trai, etc. – viaţa intrauterină, atât cât este ea, este o formă fizică de trăire a monadei întrupate, prin totalitatea simţurilor sale care preiau influenţele, evenimentele din mediul exterior. Este o prelungire a perioadei de manifestare anterioară, prin corpurile spirituale; este deosebit de complexă în felul ei, căci nu discutăm aici doar despre corpul fizic moştenit de la părinţi, ci de toate corpurile care s-au constituit odată cu corpul fizic al fătului – le numim corpuri fluidice: corpul dublu-eteric (sau vital), corpul astral, corpul mental şi corpul cauzal. Corpul astral funcţionează perfect în perioada intrauterină şi astfel monada întrupată participă, prin călătorii astrale alături de părinţi şi de entităţile astrale ajutătoare ale tuturor, la cunoaşterea profundă a mediului, la realizarea unor cunoaşteri noi din perspectiva corpurilor care sprijină corpul astral (cele cu vibraţie mai mare decât el), precum şi la derularea unor sarcini realizate cu corpul astral, în galaxie (în funcţie de evoluţiile proprii, de experienţa totală acumulată). Este perioada în care corpul astral suportă influenţele cele mai mici în activitatea sa din partea corpurilor cu vibraţie mai mică decât a sa, corpul dublu-eteric şi corpul fizic, pentru că ele nu sunt încă suficient de dezvoltate pentru a influenţa cu vibraţiile lor, în mod semnificativ, corpul astral aflat în deplasare. Şi în tot acest timp se acumulează o experienţă deosebit de importantă pentru perioada astrală a destinului, din continuarea perioadei fizice – adică partea finală, partea astrală a destinului nostru uman. 
Restul vieţii fizice ne este cunoscut în linii mari, iar partea finală (bătrâneţea, senectutea) a acestei perioade – cea mai scurtă, dar şi cea mai grea a destinului – poate aduce, prin liniştire, înţelepciune, analiză şi dorinţă de corecţie a unor fapte petrecute, diminuarea impactului obositor al tuturor acestora asupra perioadei următoare, astrală, ultima din perioada întrupării. 
3. Manifestări ale monadelor, la finalul destinului de întrupare, prin intermediul corpului astral. Ieşirea din perioada fizică a destinului are loc prin desprinderea integrală şi definitivă a corpului astral de corpul dublu-eteric şi corpul fizic. Spre deosebire de deplasările astrale curente din timpul vieţii fizice, la finalul acesteia din urmă corpul astral se desprinde total şi ireversibil de cordonul matriceal – care l-a ţinut în legătură cu corpul dublu-eteric pe tot timpul vieţii fizice – preluând toate corpurile aflate deasupra lui, cu vibraţie superioară. Aceasta este perioada cea mai fecundă a destinului, folosită pentru cunoaşterii lumii în structuralitatea ei fizică şi eterică, în circulaţiile fluxurilor energo-materiale prin structurile corporale pe care le au toate vieţuitoarele Pământului. 
În prima parte a destinului, adică în partea de manifestare prin corpurile spirituale, asemenea cunoaşteri se referă strict la circulaţiile fluxurilor energo-materiale la nivelele de vibraţie cele mai înalte ale sistemului galactic local, cele mai profunde ale lumii în care s-a întrupat, dar fără a percepe direct structuralitatea ei – deşi monada ştie bine unde şi cum sunt toate structurile fizice ale universului: dar în acel moment al destinului nu asta o interesează. Ea este obişnuită să ştie cum se formează, de unde şi până unde au loc circulaţiile, de la cele mai complexe nivele - la nivelele celor mai mici vieţuitoare: dar doar sub formă de fluxuri circulante şi unde ale vibraţiilor răspândite de ele. Le simte influenţa asupra structurilor fixe şi mobile, asupra mişcărilor lor fizice în lumea lor şi înţelege perfect circulaţiile pe care le percepe cu influenţele lor asupra structurilor aflate mai jos (vibraţional) decât percepţiile sale directe; şi invers. Experienţa astrală însă merge acum şi în profunzimile structurilor, de la nivelele macro- la cele micro- ale întregii naturi planetare, stelare şi galactice. 
Iată aşadar cum un asemenea destin uman, atât de complex dacă are loc şi procreerea, reuneşte în el toate cele văzute şi nevăzute – dar reale, concrete, existente, fără nimic iluzoriu în ele – ale omului contemporan. Zic: contemporan, pentru că înainte de ultima glaciaţiune, şi în viitorul apropiat, când vibraţia medie planetară va creşte din nou în mod substanţial, partea fizică a destinului uman cuprindea (şi va cuprinde în viitor) folosirea clipă de clipă a tuturor formelor de viaţă, de manifestare umană posibilă aici, pe Pământ, la nivelul de creator conştient avansat aflat în curs de universalizare, iar cunoaşterea umană îşi are astfel desfăşurările la toate nivelele de conştientizare ale monadei în mediul pământean.
Dar noi nu ne amintim în mod curent:
– nici vieţile anterioare pământene – cu atât mai puţin cele dinaintea celor actuale pământene;
– nici părţile de destin cu manifestări diferite de cele fizice (cele spirituale şi cele astrale);
– nici partea de destin fizic din perioadele de somn: călătorii astrale spontane, desfăşurate automat prin funcţiunile structurilor noastre corporale – care ne necesare pentru autostabilizare vibraţională   (adică o reechilibrare vibraţională necesară recuperării vibraţiei pierdute în timpul eforturilor din activităţile fizice curente); nu ştim nici cercetările, lucrările, relaţionările din timpul lor; foarte puţini oameni îşi aduc aminte coerent ceea ce nu este legat de activităţile fizice personale sau de grup propriu, chiar dacă în anumite perioade ale anului avem amintirea că am 

Din toate cele expuse să tragem o concluzie generală: între vieţi – vieţile fizice, deci doar o mică parte din destine – nu există somn: nu dormim. Faptul că nu ne amintim nu înseamnă că am dormit un som adânc, fără vise – ci că diferenţa dintre vibraţia medie a corpurilor + câmpurilor aferente este mult prea mare, iar experienţa noastră este mult prea mică încă pentru a ne aminti asemenea perioade, cu locurile, cu activităţile noastre din acele locuri. Încă. Evoluţiile însă înaintează, prindem treptat din ce în ce mai multă, şi mai adâncă, profundă experienţă, fără limitările impuse în mod natural de vibraţiile din spaţiile infinite şi fără limitele impuse – tot natural – de propria corporalitate sau neputinţă de a ne manifesta în mod coerent şi complex fără ea. 

duminică, 5 februarie 2017

REFERITOR: CĂLĂTORII ASTRALE

Eticheta Călătoriilor Astrale continuă pe noul meu blog dedicat în întregime acestora.

Mulțumesc din tot sufletul celor care m-au încurajat și m-au sprijinit să dezvolt întreaga mea activitate.
Mulțumesc tuturor celor care au bunăvoința de a urmări cele expuse pe site și pe blogurile mele.
Toate cele bune și frumoase tuturor !!!

Cu drag și deosebit respect, Cristiana



vineri, 3 februarie 2017

AJUTORUL DAT FIXĂRII ENERGIILOR MIJLOCULUI DE IARNĂ

Multe întrebări vin de la tinerii care consideră tradiţiile cel puţin nişte manifestări învechite. Dar chiar dacă sunt vechi – ele sunt mereu necesare. Am întrebat retoric: de ce mâncăm? E o chestie veche de când lumea... De ce ne spălăm? Desigur mi s-a spus şi: “Simţim nevoia înnoirii!” da, desigur, schimbăm săpunul clasic cu cel lichid, după posibilităţi schimbăm prosopul cu cu aparate cu jet de aer cald – dar FONDUL RĂMÂNE MEREU ACELAŞI, CHIAR DACĂ ÎL ÎMPODOBIM MEREU ALTFEL, VARIIND MEREU. 
Unii se adaptează renunţând la obiceiuri de dragul modernismului (da! Oameni care nu se spală sunt pe toate drumurile, deşi au posibilităţi... har Domnului!) – alţii nu se adaptează şi trag cu dinţii de obiceiurile lor: puncte diametral opuse. Şi toate sunt aşa pentru că unii dintre noi nu ne-am obişnuit să ne adaptăm repede experienţa proprie la vremurile, şi societatea în schimbare rapidă, astfel încât inerţiile proprii să nu ne obosească. Pentru asta suntem pe Pământ – să învăţăm să ne adaptăm schimbărilor cu care ne confruntăm permanent. 

Să nu rămânem prea mult ancoraţi acum în aceste teme, pentru că vom avea multe prilejuri să le privim din multe alte perspective, însă cred că este necesar să punctez doar câteva aspecte, valabile pentru orice perioadă cu vibraţii mari sau în creşteri periodice de energii, care se petrec în plus, pe lângă fenomenologia schimbării, înnoirii fluxurilor în întreaga zonă (în mod obişnuit se spune: creşterea vibraţiei zonale). Apoi ne vom ocupa cu altele. 

Cunoaşterea venirii acelui punct, moment al Mijlocului de Iarnă determină oriunde omul care cunoaşte câte ceva din toată această fenomenologie să ajute el însuşi la fixarea energiilor specifice Mijlocului de Iarnă: pentru ca acel impuls să ajute dezvoltarea corpurilor în continuare – fiind fondul pe care se vor fixa toate energiile şi amprenta tuturor vibraţiilor din anul ce va veni. 
Sunt două aspecte deosebit de importante la care putem reflecta cu privire la fenomenologia zilei Mijlocului de Iarnă şi Zilei Mijlocului de Vară:
1. Comportamentul şi activităţile umane care vor ajuta la fixarea energiilor momentelor de maximă putere ale acestor două perioade deosebit de importante;
2. Să nu ne impunem nimic în aceste zile – ale solstiţiilor în limbaj curent: nici nouă personal, nici altora, căci este prea mare efortul de a suporta astfel de vârfuri vibraţionale. De aceea obiceiul este doar să ne fixăm obiective de atins – să ne punem dorinţe pentru perioada următoare şi să dorim şi altora ceea ce poate conduce la înfrumuseţarea vieţii noastre, la elevarea noastră spirituală. 
Să discutăm pe larg despre fixarea energiilor care se manifestă în aceste zile. 
Modul din ce în ce mai bogat şi mai profund înţeles în care procedăm la realizarea activităţilor noastre sunt de fapt, în limbaj modern, strategii personale pe care le transformăm în obişnuinţe, conştientizând importanţa lor în viaţa noastră curentă. Ele ne sunt, şi ne vor fi mai departe, de un real folos şi pe loc, dar şi în viitor, căci prin ele se generalizează noi procedee în totalul comportamentelor noastre, formând o platformă spirituală pe care o putem îmbunătăţi şi îmbogăţi permanent. 
Aş fi putut să scriu “fixarea energiilor solstiţiilor” – dar am hotărât să rămân la referirea la solstiţiile de iarnă pentru că energiile iernii, cu vârful lor din nivelele de vibraţie cele mai înalte, nu ne oferă putere numai corpurilor spirituale – de la corpul spiritual (budhic) la cel dumnezeiesc (atmic) şi cele ale ajutătorilor planetari: enesic şi supraenesic. De la corpurile spirituale energiile influenţează în cascadă şi corpurile planetare (cauzal, mental, astral, eteric şi fizic) aducând un impuls de putere pronunţat chiar şi corpurilor fizic şi eteric, aflate iarna în curba variaţiei vibraţiei lor în momentele celor mai scăzute valori anuale. 

Legendă:
- Desen în roşu: variaţia radiaţiei cu frecvenţă mai joasă, corespunzătoare corporalităţii planetare a întrupaţilor (corpului fizic, eteric, astral, mental şi cauzal) + planetei însăşi (numai acele structuri ale planetei care au vibraţie asemănătoare cu corpurile noastre planetare):
(M): valori maxime în momentele zilelor Mijlocului de Vară ;
(m): valori minime în momentele zilelor Mijlocului de Iarnă. 
- Desen în verde: variaţia radiaţiei cu frecvenţă înaltă, corespunzătoare corporalităţii spirituale ale unei părţi a întrupaţilor de pe planetă (corpul spiritual (budhic), dumnezeiesc (atmic) şi, pentru ajutătorii planetari: enesic şi supraenesic) şi a planetei însăşi (numai acele structuri ale planetei care au vibraţie asemănătoare cu corpurile noastre spirituale):
(M): valori maxime în momentele zilelor Mijlocului de iarnă;
(m): valori minime în momentele zilelor Mijlocului de Vară. 
Datorită influenţei vibraţiilor înalte ale acestor energii, în zonele temperate, subpolare şi polare nu simţim duritatea, asprimea iernii la adevăratele ei valori; acest lucru îl vom înţelege mai bine în perioada următoare, când vom conştientiza cu toţii treptat importanţa armoniilor universice, create pentru susţinerea trăirilor noastre în modul cel mai puţin obositor posibil. 
Energiile de acest fel sunt radiaţii care străbat corpurile noastre, provenite de la spiritele întrupate: ele sunt jeturi de energie fundamentală  cu diverse compactizări, tot cele care creează corpurile şi câmpurile noastre şi le întreţin existenţa în mod fundamental: adică hrănirea şi respiraţia fiecărui întrupat. Ele constituie adăugiri benefice de energie care susţin activitatea noastră prin intermediul corpurilor şi câmpurilor lor. Pe măsura înaintării în evoluţii, conştientizarea acţiunilor şi comportamentelor fiecărui spirit, şi fiecărei monade din orice spirit, conduce la o contribuţie din ce în ce mai substanţială la fixarea energiilor în corpurile noastre şi în toate felurile de compactizări materiale pe care le folosim: obiecte, construcţii proprii şi ale comunităţilor în care trăim. O asemenea fixare este vremelnică, e drept – dar formarea şi consolidarea comportamentului adecvat conduce la obişnuinţa folosirii în continuare de energii şi materii din circulaţiile fluxurilor de filamente din aerul mediului de trai. Cu alte cuvinte: ne folosim de obişnuinţele noastre în continuare, fără să mai fie nevoie de alte condiţii speciale, care să ne impulsioneze la o viaţă lucrativă şi formatoare de noi strategii pentru: învăţături, comportamente, atitudini, activităţi mereu superioare. 
De aceea asemenea tip de impulsuri sunt numai în această zonă a Universului Fizic, la începutul tuturor evoluţiilor, unde se formează liniile generale de trăiri prin întrupare. Le conştientizăm şi le introducem prin voinţă în activităţile noastre curente. În plus, fără să ştim, transmitem ceea ce trăim şi biosistemului planetar, devenind astfel ajutătorii lor, învăţătorii lor, chiar dacă nu conştientizăm asta acum. 
Să luăm câteva exemple. Ştim, le recunoaştem bine – dar nu le cunoaştem importanţa profundă şi nici faptul că le putem simplifica şi generaliza. 
1. Facem “curăţenie de primăvară”, sau pentru a ne pregăti de sărbători ale comunităţii, sau personale: dar ne obişnuim treptat să folosim spaţii simplu mobilate ca să nu obosim, să ne fie mai uşor să le întreţinem permanent, să nu ne pierdem forţele şi timpul cu mari şi obositoare “curăţenii generale”. Să uşurăm întreţinerea spaţiilor de trai este o strategie familială care ne va scuti de mari eforturi, creatoare de mari oboseli. Dacă procedăm la simplificări, spaţiile vor fi mult mai bine aerisite la perioade scurte de timp – ceea ce bătrânii nu mai fac, din nefericire – şi prin diminuarea volumului de lucruri personale (cumpărăm după ce un obiect începe să se deterioreze) vom contribui din plin la păstrarea unei sănătăţi deosebite a spaţiilor locuite. Ceea ce nu înseamnă doar ca totul să “miroasă bine”, ci în primul rând lucrurile noastre să fie trecute prin aerul cu fluxuri mereu noi, cu o vibraţie mereu nouă, din ce în ce mai înaltă. Trebuie să fie acţiuni conştiente, să ştim bine că trebuie să facem aşa ceva – căci suntem obişnuiţi cu creşteri periodice de vibraţii şi ele nu ne mai atrag atenţia = uităm dacă nu avem un impuls (de aceea cosmosul şi planeta ne pun la dispoziţie asemenea impulsuri periodice, ca cele despre care am discutat). De aceea ne punem în minte, ne obişnuim (prin calendare, agende cu activităţi curente, dosare pe computer) să facem ordine, primeniri perioadice, des, regulat. 
Toate mediile, toate câmpurile trebuiesc cuprinse în asemenea acţiuni. Procedăm la dezamprentări – înlăturarea amprentelor fluxurilor vechi, coagulate peste tot (în aer, pe pereţi, pe obiecte, pe haine, etc.) prin mijloace obişnuite – deşi de multe ori uitate:
– fondul principal al acţiunii să fie “gândul bun” sau “gândirea de bine” şi în acelaşi timp vânturarea lucrurilor, schimbarea periodică a poziţiei lor, mângâierea lor cu drag, cu mâinile curate;
– tămâierea (cu bobiţe necolorate – mare greşeală că biserica a folosit frecvent, nu ştiu dacă mai foloseşte încă aşa ceva) şi, atenţie! Nu folosim beţişoare parfumate pentru că cele mai multe sunt, la origine, impregnate cu substanţe bituminoase (un nenea din India spunea cândva unui prieten arătând dinspre ele – apoi spre şosea: Asfalt!!); iar printre haine e bine să punem săculeţi de pânză cu flori de levănţică, salvie, busuioc, tei, frunze de lămâi, iasomie, etc. – în loc de naftalină (tinerii să înveţe pe cei bătrâni să nu mai folosească naftalina, cu care sunt obişnuiţi din vremurile trecute);
– stropirea cu aghiasmă din apă de izvor (de la biserici de la ţară, care iau apă din puţuri de adâncime), sfinţită de preoţi serioşi; este bine să se folosească orice formă de busuioc (de la ţărani sau din grădină proprie, este bine să cultivăm, după posibilităţi).
2. Întreţinerea mediului vibraţional, în continuarea unor acţiuni realizate în mod expres:
– în mod conştient, cunoscând faptul că multe dintre activităţile noastre pot fi realizate în formele cele mai calitative, morale, echilibrate, decente, onorabile – românii spun: “cuminţi”. Omul conştient nu luptă inerţial contra valului, ci îl ajută luptând mereu doar cu propriile inerţii, căutând punerea în practică a tot ceea ce considerăm mai bun dintre cele care ne vin în viaţă;
– cel care nu conştientizează încă felul în care se poate ajuta pe el însuşi şi întreaga sa societate, se luptă pentru menţinerea sa în propriile inerţii. 
Să avem atenţia mărită la asemenea acţiuni, în special în perioadele solstiţiilor şi echinocţiilor, dar şi ori de câte ori simţim că e bine să le facem. Ne vom obişnui cu acest fel de simţire: de amintire fără ca cineva sau ceva să ne spună sau să ne determine asocierea; dar dacă se petrec şi acestea, şi simţim că este un prilej bun – e bine s-o facem, mai ales că în mod normal nu avem posibilităţi băneşti să schimbăm lucrurile personale prea des. 
Cei care au asemenea posibilităţi materiale este bine să schimbe lucrurile din casă şi dintre cele care formează garderoba. Vom mai discuta despre aceste aspecte, poate chiar cu ocazia viitorului echinocţiu. 
Fiecare atitudine creează în continuare strategii, proceduri tipice fiecăruia dintre noi: care se vor fixa în conştienţa noastră pe fondul acestor puteri energetice crescute şi a obişnuinţelor instalate în timp. Să avem în vedere că vibraţia planetei creşte, şi schimbarea devine din ce în ce mai obositoare dacă nu există dorinţa de a învinge propriile inerţii. Trecerea la acceptarea unor obişnuinţe noi se poate face şi prin înţelegerea fenomenelor, dar şi prin instalarea oboselii de a lupta în contra valului spiritual. Renunţarea la vechile obiceiuri poate fi ajutată de societatea aflată şi ea într-o continuă schimbare: cu ajutorul segmentelor ei cu spiritualitate înaltă. O primă etapă: totul este involuntar doar până la un moment dat; în continuare acceptarea se face “pentru a fi modern”, “în pas cu moda”, “în rândul lumii”: este o a doua etapă. Abia apoi, pentru majoritatea oamenilor, vine înţelegerea mai profundă a schimbărilor. Este de fapt o decopertare a unor lucruri cunoscute la nivele înalte de vibraţie a universului, dar venim pe o planetă cum este Pământul, cu o vibraţie joasă prin natura ei, pentru a ne obişnui să le avem, să le păstrăm şi să le folosim şi în vibraţii joase. 
Ne facem astfel strategii cu prilejul unor momente care ne accentuează aspectele importante ale vieţii; în continuare nu renunţăm la ele, ci:
– le folosim pe loc, în mijlocul evenimentelor iar apoi în toate condiţiile asemănătoare care vor apare în viaţa noastră;
– le adaptăm la alte noi condiţii care se formează în societate; vor apare din nou inerţii, observăm că totul se repetă ciclic – dar deja ne-am format conştient obişnuinţa de a observa, de a simţi, de a ne folosi experienţa nouă. Mai departe, ele se inserează în experienţa veche, totală, a spiritului, care va fi folosită şi pentru alte evoluţii, în alte zone ale universului, în alte universuri. Şi, mai ales, în viitoarele cicluri de întrupări cu calitate de ajutători, oriunde în universurile evoluţiilor noastre. 
Partea pozitivă a inerţiilor noastre – dacă vor rula cu tendinţe flexibile – este consolidarea strategiilor pe care le adoptăm şi le adaptăm la tot felul de situaţii. În acest fel se consolidează preluarea în corpurile noastre a fluxurilor de energii şi materii cu vibraţiile cele mari, cele mai proaspete. Evoluţiile se bazează pe ele – pe întreaga experienţă pe care ne-o formăm în acest fel, în orice locuri din universuri, la orice nivele de vibraţie. Mai cu seamă perioadele de trecere de la o formă de evoluţie la alta se bazează pe experienţa de adaptare a strategiilor proprii în trăiri curente, care se îmbogăţesc şi se consolidează cu fiecare etapă de evoluţie trăită în parte. Evenimentele vieţii noastre pot să se asemene, dar ele sunt mereu aducătoare de noutăţi subtile, pe care le putem înţelege din ce în ce mai repede. Ne ajutăm astfel pe noi înşine, ajutăm radiant şi pe cei din jurul nostru. 
Partea negativă constă în faptul că se întăresc tendinţele inerţiale – mai ales în primele etape de evoluţie care sunt lungi şi formează înclinaţii specifice etapei spiritelor care trebuie să se obişnuiască cu manifestări de bază ale întrupărilor: forme de mişcări în diferite feluri de spaţii, cu diferite feluri de raze (canalizate prin corpuri sau părţi ale lor: mlădieri ale corpului, aripi, cozi, tentacule, picioare), hrănirea printr-o multitudine de forme (la începuturi, în linii mari, automată – prin osmoză, sau, mai târziu, conştientă de o infinitate de forme), înmulţirea corporală (la fel: inconştient-automată la începuturi – sau cu proces conştientizat), comunicare şi relaţionare în cele mai multe şi diferite forme. 
În concluzie – o infinitate de forme de manifestări bazale, pe platforma cărora se dezvoltă creaţia materială conştientă, iniţializatoare a unei adevărate explozii de manifestări legate şi de creativitate, şi de relaţionare în procesul creativ, al folosirii creaţiei, al înlocuirii după necesităţi cu alte forme, din ce în ce mai evoluate. 
Acestea sunt doar o parte din formele de strategie de preluare (din experienţa altora, a ajutătorilor mai evoluaţi) şi de adaptare la particularităţile proprii fiecăruia de manifestare, cu tendinţe şi înclinaţii individuale. Cu prilejurile viitoare vom mai adăuga câte ceva folositor – ori învăţării, ori întăririi cunoaşterilor noastre de până acum. 

marți, 24 ianuarie 2017

Filă de Jurnal - 24.ianuarie.2017: Gânduri-contribuţii la evenimentele noastre actuale


Scrisesem duminică pe facebook: 
"Dacă eram de capul meu, eram la Universitate acum..."
Reacţii diverse. 
Tocmai de aceea am reacţionat şi eu, dar în felul meu.

Luni, 23.ianuarie, într-o notiţă:
PRINCIPIILE NOASTRE SPIRITUALE...
Am spus că discutăm puţin despre onoare, corectitudine, demnitate, verticalitate proprie faţă de principiile umane încălcate de diverse segmente ale societăţii. Principii. Spirituale.
Părerea mea este că, de fapt, fiecare om are principiile sale în viaţă, chiar astfel de principii enunţate mai sus (fiind doar o parte dintre cele care pot lumina viaţa noastră) - chiar dacă unii consideră pe alţii lipsiţi de principii. Indiferent de cultura şi de acţiunile desfăşurate, fiecare om prezintă o anumită sferă de principii: cu valori mai înalte sau mai restrânse – fără ca unii să conştientizeze prea mult felul acestor valori şi fără ca unii să accepte că unele nivele sunt mai înalte sau mai restrânse. Lupta unora sau altora pentru implementarea principiilor lor nu este un efort care negativizează – decât dacă se doreşte impunerea cu orice preţ: expunerea detaliată, prin acţiuni paşnice nu ştirbeşte nici binele, nici puterea generală a societăţii – dimpotrivă, în consens există acţiuni care prezintă şi întregesc o sferă cunoscută de altfel. Ca să nu mai discutăm despre revoltele (răscoale, revoluţii) umane care au schimbat treptat societatea umană, în ansamblul său. Să nu uităm asta: iar dacă unii dintre noi uită sau privesc cu indiferenţă ori indignare – o fac prin prisma manipulării la care pot fi supuşi sau a unor interese meschine. Iar acest lucru nu mai este necesar de analizat.
Principiile ÎNALTE ale unei societăţi umane contemporane pot fi urmate de o parte a societăţii – motorul dezvoltării ei, iar lupta ei pentru ridicarea valorii obiectivelor altora din aceeaşi societate se duce în numele unei sfere spirituale care ridică la standarde tot mai elevate cele enunţate - şi bineînţeles că nu numai acestea: onoare, corectitudine, calitate superioară, demnitate umană, verticalitate proprie în faţa încălcării nivelelor chiar mai restrânse decât cele pe care se străduiesc să le înalţe segmentele mai puternic spiritualizate ale societăţii. 
Până când vom învăţa să nu ne mai duşmănim, ci să acceptăm înaintările, înălţările spirituale, să nu uităm că Era Vărsătorului pune accente puternice pe treptele sale: până să vărsăm miere – vărsăm fiere...

Şi, în comentarii:
În atitudinea mea nu este nimic politic, ci doar atitudinea faţă de principiile cele mai înalte la care pot adera eu, acum. Toţi suntem la învăţătură - restul este atitudinea noastră faţă de viaţă.
Altă postare:
Ştiu că lucrurile mai serioase, mai profunde, nu interesează decât puţini din cei peste 4000 de "amici" de pe aici, dar asta nu a fost un impediment pentru mine, niciodată. 
Este însă necesar de atras atenţia şi asupra acestui aspect.
Răspund în mod concret celor care m-au întrebat ce să caut, ce să fac în Piaţă (ref. la postarea de duminică):
Îmi aduc aminte acel slogan purtat de o tânără tot în Piaţă: "Ultima revoluţie: propria evoluţie!" Dar pt asta exemplul de muncă-luptă porneşte din toate punctele de trăire umană - aşa este acum croită viaţa umană pământeană. A cere altceva - lipsa de schimbare în principal - înseamnă:
1. ori inerţie (dorinţa de confort) care este cea mai răspândită chiar dacă omul nu-şi înţelege propria comoditate (sau deznădejde, ori indiferenţă pe care nu vede de ce ar schimba-o;
2. ori oameni în pasul următor, care nu ies în lume din revoltă, ci conştientizând ajutorul pe care îl pot oferi prin impuls echilibrat; pas care are o necesitate deosebită a fi răspândit - care nu se răspândeşte aşa de uşor în mod radiant (radianţa se desfăşoară uşor, dar preluarea e grea, atent-intuitivă, presupune o lungă durată iar timpul este pe sfârşite). 
Cei în pasul următor trebuie să iasă în lume, alături de cei din stradă (în cazul nostru). Este nevoie de faptă, pe lângă gând şi vorbă. Nu să strige, să se revolte (oricum nu ies pentru că sunt revoltaţi), dacă au conştienţă a ceea ce se petrece CU EI ÎNŞIŞI, ci cuminţi, ascultând, semănând o vorbă ici şi colo, de înaltă calitate, chiar dacă respingerea sau dispreţul intervine brutal.
Cred că mi-am spus părerea destul de complex. Pentru că într-adevăr, aşa cum spunea şi ec. Anghel Rugină (fie-i numele binecuvântat) cu situaţia lumii de azi nu ne putem lupta, ci putem să ne modelăm doar noi trăirile în funcţie de situaţie, la cele mai înalte, echilibrate standarde pe care le cunoaştem.

Avem nevoie de o igienizare a atitudinilor noastre. Cu hotărâre, claritate, permanentizând înnoirile care apar mereu.
Cine poate să o facă cu titlu permanent - s-o facă. 
S-o facă fără acea disperare care se manifestă frecvent, de a nu se împlini şi răspândi efectul acţiunilor noastre: binele - ca şi răul, sapă în egală măsură: dar vibraţia planetară, în creştere fără oprire, susţine binele şi asta se va vedea cu certitudine. Se poate percepe şi acum, chiar dacă amprentele celor dinainte se estompează greu.

luni, 16 ianuarie 2017

DISCUŢII TEMATICE CU PRILEJUL ZILEI SFÂNTULUI ANDREI

Discuţiile legate de creştinarea poporului dac în general – şi în particular legate de creştinarea lui de către apostolul Andrei, vor fi întotdeauna şi multe, şi vor fi prilejuri de controverse. Şi ştim deja bine asta. Pe de altă parte cineva spunea – şi mi s-a părut foarte adevărată exprimarea cu privire la religia noastră: “Trăim în tradiţia altui popor”: cu alte cuvinte mulţi români spun azi exact acelaşi lucru - “Nu cred în Dumnezeul evreilor – Dumnezeul în care cred eu este bun, este iubitor, este iubirea întruchipată, care nu pedepseşte, ci ne învaţă şi ne întăreşte prin tot ceea ce ne dă şi prin tot ceea ce nu ne dă!” Şi aşa şi este de fapt, acesta este Dumnezeul în care credem azi – chiar dacă părinţii şi bunicii noştri au trăit cu frică de Dumnezeu, şi nu în iubire de Dumnezeu... Asta simţim azi mulţi români, iar în vremurile ce vor veni o asemenea încredinţare înălţătoare se va întări tot mai mult. Asta e cert. Azi mulţi români evită să se numească pe ei înşişi ortodocşi: pentru că o ortodoxie ar trebui să reflecte ceva din străfundurile sufletului omenesc, care irumpe ca o încredinţare vitală... De fapt cei care cred în iubirea lui Dumnezeu sunt, cred eu, cei mai ortodocşi... Încrezători în dreapta credinţă. În continuare la ideea de mai sus, omul acela spunea: un popor care nu cunoaşte, prin studiu individual, rădăcinile religiei proprii, nu-şi va cunoaşte cu adevărat religia proprie. Şi eu cred că are dreptate. Nu ne atrage să studiem mai mult. Omul o practică prin obişnuinţa lumii cunoscute de el, fără conştienţa superficialităţii actului în sine. După ureche, cum spun românii. Noi nu studiem Vechiul Testament sau cărţile de sorginte iudee, nu avem înţelegerea celor aduse de Moise şi a tuturor personalităţilor iudee. Spunem că suntem creştini, că nu suntem iudei – şi este mult adevăr în asta, totuşi Iisus a spus clar că nu a venit să desfiinţeze legea anterioară (legea lui Moise), ci a venit s-o împlinească. Aşadar cel ce crede în Iisus ar trebui să ştie ce cuprind şi restul scrierilor religioase pe care Iisus nu le-a negat, nu le-a desfiinţat. 
Sunt lucruri pe care nu le înţelegem profund şi este normal din moment ce nu avem învăţătura oferită de biserică. Singura învăţătură este aceea a Noului Testament: preoţii creştini nu pun decât vagi accente asupra Vechiului Testament – poate pentru a nu zgândări accentele de răzbunare, ispitele de acest soi care aşteaptă la orice cotitură. Cunoaşterea detaliată rămâne a evreilor, care însă nu cred în împlinirea adusă de Iisus şi aşteaptă alt Hristos. Mulţi creştini nici nu ştiu că VT este legat de Moise, aşa cum, de altfel, mulţi creştini practicanţi întrebaţi ce este cu Noul Testament, vor răspunde: ăla cu Hristos sau ăla cu Biblia. Bineînţeles că nu-s ei de vină, iar eu aici nu vreau să discut despre a cui vină ar fi, sau a cui politică este făcută astfel, sau despre superficialitatea religioasă în sine, sau despre devierea conform căreia religia este bazată în principal pe frică şi nicidecum pe iubirea lui Dumnezeu întrupat pentru oameni, care toate la un loc au creat întreaga luptă de-a lungul mileniilor, toate spasmele religioase ale popoarelor creştinate. Ba încă teorii moderne merg până acolo încât să spună că Iisus a urât rău de tot omenirea dacă de două mii de ani diverse grupuri umane se luptă între ele, antrenând oamenii în certuri, crime, războaie etc., el însuşi spunând că a venit să aducă sabia care va despărţi cele mai intime reuniri omeneşti din lume... Sensul este altul, bunînţeles, dar pentru astfel de oameni nimic nu este un non-sens, aşa încât nu ar trebui să ne mai mirăm pentru nimic în lume. 
Totuşi putem spune clar de tot: religia o fi ea cum o fi – DAR CREDINŢA NOASTRĂ ESTE PUTERNICĂ. EA SE BAZEAZĂ PE O CREDINŢĂ ANCESTRALĂ ÎN DUMNEZEIRE – INDIFERENT CUM AM NUMIT-O DE-A LUNGUL VREMURILOR... 
Şi vom înţelege cu toţii acest lucru, chiar dacă mulţi acuză pe cei care îşi păstrează doar credinţa în suflet şi cu ea trăiesc, concret. Dar şi aici sunt diferite sensuri şi nu suntem încă cunoscători ai tradiţiilor noastre strămoşeşti pentru a le decela şi a înţelege profunzimile temelor umane. Tot ceea ce a fost înainte de împământenirea creştinismului ne este aproape necunoscut, ferindu-ne să cunoaştem căci aşa am fost învăţaţi: înainte de a fi români, dacii erau barbari, credeau în zei în numele cărora făceau sacrificii umane, etc. Lucru total neadevărat – teorii intenţionate pornite de la romani, confuzii pe care azi nu le cred mulţi ca fiind reale. Am tot scris de ani de zile despre aceste confuzii semănate de romani la fel cum şi despre creştinii din Roma antică răspândeau vorbe rele şi grele:
– creştinii şi-ar mânca conducătorul spiritual şi i-ar bea sângele; în realitate este, aşa cum ştim bine, este o metaforă cu privire la ultima cină a lui Iisus împreună cu apostolii, înainte de sacrificiul său suprem prin crucificare: ra (este) vorba despre pâinea şi vinul sfinţit de sufletul dumnezeiesc care desfăşura sarcina de încununare a vieţii sale pământene. Orice conducător, îndrumător spiritual era cât se poate de viu, şi viu rămânea până la sfârşitul zilelor sale din destin;
– dacii şi-ar fi aruncat tinerii în suliţe pentru ca sufletul lor să ducă zeului Zalmoxis dorinţele poporului lor, cerinţele de ajutor; în realitate este vorba despre practicarea călătoriilor astrale (zborurile sufletului în “suliţele” Soarelui) prin intermediul cărora orice om antrenat în acest sens putea să ia legătura şi cu cei decedaţi – cu entităţile astrale şi cu orice alt om viu conştient de o astfel de activitate, cu orice entitate dimensională şi interdimensională (cu îngerii). Zalmoxis era cât se poate de viu, se afla încă în mijlocul poporului său – fără să se amestece direct în viaţa oamenilor, dar îndrumându-i şi mental, şi astral, şi prin activitate fizică directă.
Noi, românii, învăţăm la şcoală că poporul român s-a născut creştin: 
– pentru că s-ar fi născut din unirea barbarilor daci cu ordonaţii bărbieriţi soldaţi romani (sau romanizaţi cu forţa – mai aproape de adevăr, de fapt);
– pentru că romanii (romanizaţii) ar fi fost creştini deja – ceea ce este extrem de departe de adevăr. Dar numai astfel ar fi avut prilejul, prin intermediul romanilor, să ajungă pe meleagurile noastre apostolul Andrei, care ar fi creştinat dacii barbari – şi chiar credem că au fost barbari, chiar dacă, de asemenea, ştim bine că erau vestiţi ca fiind cei mai înţelepţi dintre traci, şi marile personalităţile vremii lor au scris frumos despre ei. De fapt astfel de încredinţări se mai sprijină uneori pe ideea că ar fi fost cei mai puţin barbari dintre barbari şi că nu au nimic de acceptat de către noi, decât din momentul în care au devenit creştini: din ziua în care apostolul Andrei ar fi început să propovăduiască noua credinţă în Dacia, el însuşi botezând oamenii de aici în numele lui Iisus. 
Este normal să nu credem decât astfel, căci din cele citite în NT (sau din auzite că ar scrie pe undeva pe acolo) rezultă că fiecare apostol a creştinat un popor. Desigur, omul a ajuns azi să gândească rapid, aşa încât speculaţiile religioase merg rapid să umple golurile necunoaşterii concrete. Se trage concluzia astfel că apostolul Andrei ar fi călătorit prin toată Dacia, ar fi avut contacte cu preoţii lui Zalmoxis şi geţii s-ar fi convins astfel de supremaţia Dumnezeului iudeu în faţa nevăzutului Zalmoxis (Zamolxe numit popular). Deceneu ar fi putut astfel mobiliza toţi preoţii zalmoxieni să treacă de bunăvoie la creştinism şi astfel s-ar fi putut crede într-un proces rapid al creştinării dacilor în timp ce se “uneau” cu romanii. Asta numai dacă ar fi fost vorba despre o lume traco-geto-dacă fără stabilitate religioasă, care era obligată, aşa cum “se spune şi s-au făcut şi filme” să-şi omoare tinerii pentru a-i duce doleanţele lor unui zeu crud şi nemilos (căci nu ajunsese pe la noi scrisa iudeilor despre Dumnezeul lor răzbunător şi prea-puţin-milos). 
Nu sunt speculaţiile mele, ci redare din discuţii cu tot felul de credincioşi ortodocşi sau cu unii protestanţi formaţi din ortodoxie. Dacă se speculează mult legat de creştinarea poporului dac, se speculează încă şi mai mult despre religia dacilor, având pietre de referinţă câţiva zei care ascultau de vocealui Zalmoxis. Ceea ce am observat din discuţii diverse este încredinţarea că creştinismul a ţinut poporul proaspăt format, fără de care el s-ar fi împrăştiat, aşa cum s-ar fi putut petrece lucrurile chiar la început, înainte ca religia cea nouă să se fi consolidat: pentru că o vreme relativ îndelungată nu au existat mărturii despre oamenii de aici, şi ar fi logic să fi existat o dezorganizare după retragerea romanilor, o împrăştiere care ar fi permis popoarelor migratoare să găsească mare parte din ţară goală, locuri întinse fără stăpâni, de luat în stăpânire fără nici multă trudă. Puţine “cronici” ale timpului au existat, căci iar elogic să fie aşa din moment ce “barbarii” dinainte nu ştiau să scrie. De fapt e bine să spunem pe loc, fără echivoc, şi nu ar fi de loc prima dată când scriu asta: DACII ŞTIAU DE MII DE ANI SĂ SCRIE, AVEAU O SCRIERE DE TIP INIŢIATIC COMPLEX, RUNIC LEGAT (aşa cum sunt kippu-urile incaşe), PE CARE NU ÎL LĂSAU LA ÎNDEMÂNA STRĂINILOR. Ultimul loc unde am văzut cu ochii mei aşa ceva a fost în interiorul Templului Ursitelor de la Şinca Veche – dar care au fost şterse cu o inconştienţă brutală (căci vreau să cred că nu ar fi fost vorba despre ceva conştient, criminal conştient) de pe pereţi în cursul anilor 2000 (prin 2003 pereţii erau deja dezgoliţi de uriaşa comoară ancestrală). 
Dar, revenind, este bine să ştim că începând de la mijlocul mileniului I d.Ch. s-au consolidat din nou aşezările dacice, multe dintre ele părăsite de oamenii fugiţi din calea tăvălugului roman, refugiaţi în munţi sau în părţile necucerite de romani, oprind un alt tăvălug – acela al migratorilor din răsărit. Dacii (care se numeau pe ei înşişi geţi sau gheţi) s-au împânzit în Subcarpaţii Moldovei (în răsărit) şi în Subcarpaţii Getici (în sud), pentru a sta de veghe apărând Cuibul Munţilor, dar rămânând în această “coroană” extracarpatică ce era mult mai asaltată decât culoarele înguste din nord şi nord-est, unde de asemenea erau apărători, dar puţini rămaşi, pe coroana maramureşeană spre nord, spre Carpaţii Păduroşi: acolo unde însă s-au infiltrat o parte a migratorilor hungro-finici forţând acapararea Transilvaniei. 
Nimeni nu spune ce grea perioadă au avut dacii în această regiune, fiecare aşezare luptând pentru fiecare palmă de pământ strămoşesc... Trebuie să ascultăm îndelung pământurile, apele, cerurile cu vânturile pentru a surprinde zbuciumul oamenilor zdrobiţi în cuminţenia şi blândeţea lor ancestrală de cruzimea migratorilor... O vom face cândva cu toţii, şi atunci istoria nu va mai sta la mâna minciunilor şi pretenţiilor altora...
Să lăsăm însă istoria deocamdată să-şi pieptene firele. Nu creştinismul a menţinut direct lumea geto-dacă, ci ultimele îndrumări ale lui Zalmoxis, Moşul lui Dumnezeu, Moşul Zeu (numit şi după numirea străveche, şi după numirea celorlalte popoare care le traversau ţara): îndrumări care aveau însă aceeaşi sorginte spirituală. Până în jurul anului 500 Zalmoxis a rămas în mijlocul poporului pe care îl sprijinea de multe milenii. Credinţa străveche nu le era geţilor religie după înţelesul pe care îl dă lumea în mod obişnuit: religie era, şi este încă, ceea ce alţi oameni numeau aşa orice încredinţare cu privire la Cer şi Creaţie, precum şi întreaga organizare în teritorii privind ordonarea unor practici de încredinţare creaţionistă. 
Zalmoxis era Moşul Viu. Nemuritorul viu, cu încă alţii asemenea dânsului în jurul lui. El era reprezentantul unui Făuritor Dintâi: viu, la rândul lui, alături de mulţi alţii asemenea Lui, care îndrumau într-o singură suflare, într-o singură încredinţare: să fie toţi oamenii învăţaţi să ajungă să trăiască la fel ca Ei. Toate religiile au avut la bază, în rădăcinile lor, acest concept, al existenţei reale şi eterne a Făuritorilor Dintâi. De cuvântul căruia ascultau cu toţii, zei nemuritori mai tineri sau mai bătrâni, Moşi şi oameni laolaltă. Şi, din cele ştiute de absolut toţi geţii, care circulau spre cunoaştere proprie prin lume – fiecare o dată în viaţa lui, bărbat sau femeie – toate popoarele, de pe toate pământurile de dincolo de pământurile şi apele lor, ştiau că existau şi erau vii Făuritorii Dintâi, care făuriseră toate cerurile şi toate pământurile. Toţi credeau îi ei, chiar dacă fiecare popor îi numea în felul lui, altfel decât alte popoare. Până când au învăţat că nu se mai poate circula liber chiar pe toate drumurile străvechi, fiecare get călătorea, însoţit de unul dintre Călătorii Moşilor. Astfel, geţii au cunoscut firea cu năravurile şi priceperile oamenilor de peste tot, iar ceilalţi oameni i-au cunoscut pe ei, căci de peste tot veneau, la fel, în cunoaştere, oameni de pretutindeni: veneau, cunoşteau, mergeau mai departe. Apoi nu s-a mai putut călători din cauza răutăţii oamenilor – şi geţii ştiau bine că va veni şi vremea lor să-şi cunoască răutăţile şi greutăţile. Ştiau bine că în ultima vreme majoritatea popoarelor nu mai au decât amintirile cu privire la Moşii lor, în timp ce ei încă mai beneficiau puţin timp de prezenţa lor: pentru că, mai devreme sau mai târziu, fiecare popor era lăsat să vadă singur cât de priceput mai este în faţa răscoalelor lumilor. Adică să vadă cum, şi cât se poate descurca în faţa altor popoare, cu toate priceperile şi metehnele lor. 
Aceasta a fost vremea neştiută când i-a cunoscut apostolul Andrei pe geţi. 
Aşadar, sunt două feluri de idei pe această temă care circulă de mult timp:
1. Poporul român s-a născut creştin. 
2. Dacii nu au fost creştinaţi de apostolul Andrei. 
În felul ei, chiar dacă par a se bate cap în cap, fiecare din aceste idei sunt adevărate.
Poporul român, în formula sa modernă, după stabilizarea populaţiilor în teritorii (o parte din grupurile migratoare au trecut mai departe, lăsând regiunile carpatice în urmă, parte dintre alte grupuri au rămas şi s-au împânzit în teritorii) a fost cunoscător al Cuvântului Hristic, ascultător avansat al Său din străvechimi, dinainte de întrupare, conştient – mai ales – de existenţa vie lui Iisus ca spirit coordonator (mai corect, mai direct personalizat după cunoaşterea noastră de azi: monadă centrală coordonatoare), un Făuritor, alături de alţi fraţi celeşti ai săi (şi noi suntem fraţii săi, dar fără experienţa lor înaltă), al Cerurilor şi Pământurilor (stele şi planete, tot ceea ce este între stele, grupuri de stele şi planete). 
Cei care sunt încredinţaţi că nu apostolul Andrei ne-a creştinat, au şi ei dreptate, în felul lor: privind lucrurile din direcţia învăţăturilor de tip zalmoxian, de acelaşi fel, de aceeaşi natură şi din aceeaşi rădăcină cu învăţăturile pe care acum le aveau şi apostolii iudei hristici. Aceleaşi învăţături le avuseseră şi ei, iudeii, în trecut, în străvechimile lor, dar ca şi multe alte popoare îşi pierduseră cea mai mare parte din cunoaşterea străveche în timpul sclaviei din imperiul noului Babilon.Vechiul, străvechiul Babilon, la începutul istoriei sale, avusese intactă cunoaşterea Cuvântului hristic, primit de la acelaşi coordonator, dar odată cu trecerea timpului pierduseră învăţătura benefică, înalt spirituală, rămânând cu sufletul căzut în imperiul orgoliului, lăcomiei şi puterilor mentale (încă puternice dacă erau antrenate) asupra semenilor lor. Iudeii mai păstraseră puţine cunoaşteri profunde proprii poporului lor, iar cei ce trăiseră în mijlocul babilonienilor preluaseră doar acele învăţături care era pe loc necesare, nu şi cele de mult trecute, neconsiderate ca fiind necesare – neştiind că toate cele străvechi aveau să revină şi să fie învăţătură de căpătâi pentru generaţiile viitorului îndepărtat. 
La rândul lor, egiptenii preluaseră învăţăturile, scalvii iudei, dar şi alte grupuri mici răspândite prin lumea lor. Iudeii şi egiptenii aveau scrisul la îndemână şi lăsaseră permanent învăţături posterităţii, cu ajutorul cărora generaţiile viitoare puteau să se orienteze în tumultul vremurilor şi popoarelor pe care timpul le semănau în calea lor. Ceea ce era păstrat nu era numai cuvântul Patriarhilor lor, ci mai ales cuvântul preoţilor care adaptau mereu vechile scripturi, atâta cât le mai aveau, la necesităţile şi interesele de grup propriu ce-şi iubeau şi ei puterea. Dar cu unele excepţii, învăţăturile popoarelor din zonă erau de acelaşi fel, influenţându-se reciproc, iar venirea lui Iisus aducea cu sine tocmai corecţiile de care aveau nevoie iudeii în lumea care se năştea prin aportul tuturor. Ceea ce nu mai spuneau preoţii iudei poporului lor, dar care aveau să fie de o deosebită importanţă în viitor pentru orice om de pe Pământ, a fost readus de Iisus: erau exemple ale activităţii mentale a omului (numite “minuni” prin pierderea cunoaşterii despre existenţa lor străveche, la îndemâna fiecărui om), era învăţătura iubirii, milei, compasiunii, corectitudinii în faptă, vorbă şi gând. Adică exact cum fiecare om fusese aşa în străvechimi, şi ar fi trebuit să fie păstrată amintirea, şi orice intuiţie proprie fiecărui om: dar care nu mai era de mult aşa...
Era învăţătura pe care o mai păstrau încă atunci grupuri mici de celţi încă necăzuţi sub sabia romanilor, nici sub copitele boilor şi cailor migratorilor, şi nici mai târziu, omorâţi sub semnul crucii de către creştinii templieri... 
Era învăţătura pe care încă o mai primeau geţii – ultimii beneficiari ai prezenţei directe a Moşilor ( numiţi pe alte meleagri: Patriarhi, Bătrâni, Vraci) ce aveau să se retragă curând din mijlocul oamenilor de pe toate continentele. 
Toate învăţăturile erau la fel, fără excepţie, coborând din străfundurile istoriei omenirii.
Sunt aspecte neacceptate actualmente, întrucât direcţiile de învăţătură, de cunoaştere a întregii realităţi planetare au fost îngropate în sânge, sau îngropate odată cu ultimii credincioşi, alterate în ultimele două milenii aşa cum mai fuseseră odată, de mult, în ţările calde ale Orientului Mijlociu şi Apropiat. S-au pierdut originile încredinţărilor străvechi pline de adevăruri şi sfaturi dumnezeieşti. 
Dar au supravieţuit totuşi prin Noul Testament, prin Cuvântul Hristic scris. Pretutindeni acum se ridică căutători care înţeleg că la baza cunoaşterii popoarelor stă o învăţătură comună, provenită dintr-o cunoaştere şi o experienţă de viaţă reală de acelaşi fel, care s-a perpetuat spre aducere aminte doar prin feluri diferite de exprimare, de explicare, de asociere şi comparare: a fenomenologiei cunoscute cândva de orice om, lăsată moştenire din generaţie în generaţie. 
Am mai scris în articolele anterioare: Deceneu nu a greşit lăsând ideile şi înscrisurile să pătrundă în Dacia, căci ştia bine că doar aşa geţii aveau să supravieţuiască în vremurile ce aveau să vină: cu credinţa în Hristos, vie, puternică, fără teamă a fi sfărâmată de semiluna tăioasă ce avea să prindă putere nu peste mult timp. Fără credinţa în Dumnezeu şi Fiul Lui nu ar fi supravieţuit: şi nu mai era chiar foarte important cine a adus-o, cine a purtat-o – reprezentanţii lui Zalmoxis nu erau nici vanitoşi, nici lacomi. Deceneu nu era Moş, dar era omul Moşilor şi al Călătorilor Moşilor, cei ce purtau cuvântul lui Zalmoxis în lumea lor. Călătorii Moşilor aveau curând să se stabilească în codrii de la marginea aşezărilor, sub numele de sihaştri, purtători în continuare ai puterilor moşeşti: clarvăzători ai tuturor celor de dincolo de trup, clarauzitori ai vorbelor Moşilor din ceruri, ai sunetelor pământurilor, apelor şi vietăţilor, practicanţi ai mersul zburător la suprafaţa apelor şi pământurilor, cititori în stele şi îmblânzitori de animale. Fuseseră şi ei, ca şi mulţi chemaţi în Iudeea îndepărtată, ascultători ai ultimelor Cuvinte Hristice: aveau să fie în continuare cei mai curaţi purtători ai învăţăturilor hristice. Moşii primiseră uriaşele energii hristice direct de la Iisus – El însuşi Călător şi răspânditor al propriului Cuvânt (în timpul lipsei sale din mijlocul iudeilor) şi lucraseră împreună cu dânsul la răspândirea energiilor atrase din depărtările galaxiilor de către Marele Făuritor; în tot acest timp Călătorii locali ai Moşilor ascultaseră Cuvântul direct cu urechile lor, chiar dacă venea din mari depărtări. Toţi cei ce trebuiau să asculte Cuvântul – l-au auzit în sinea lor pe tot timpul vieţii lui Iisus, până la Înălţare. Astfel Sihaştrii Ţărilor Române (solomonari cunoscuţi sub alte numiri) au fost alături de marii conducători ai neamului nostru: retraşi şi cunoscuţi numai de localnici, au fost coordonatori spirituali ai voievozilor de neam străvechi până când locul lor a fost luat de străini de neam. Dar Sihaştrii sunt întotdeauna cu noi, chiar dacă neştiuţi decât de foarte puţini oameni, coborâtori din generaţie în generaţie chiar dacă sunt atraşi după destin, cunoscuţi doar de cei dinaintea lor, fără ca o astfel de calitate spirituală să fie moştenită pe cale natală: aşteptând şi gândurind benefic popoarele de la poalele Alpilor până la Nistru. 
Cei care ştiu nu-i aşteaptă neapărat pe ei să ajungă la conducerea ţărilor, ci aşteaptă să se dezvăluie Moşii din nou, aducând îndreptarea oamenilor de pretutindeni. 
În concluzie – se poate spune că geţii (dacii) au fost din formarea lor ancestrală un popor creştin – aş zice mai curând hristic, poate nu greşesc – prin esenţa formării sale spirituale, din vremuri imemoriale. Cu zeci de milioane de ani în urmă populaţiile de ajutători planetari, descendenţi ai transcedentalilor pe aceste meleaguri, au primit coordonări directe de la cel întrupat sub numele de Iisus, au primit îndrumări pentru susţinerea populaţiilor spirituale care s-au întrupat pe acest continent. 
Să reţinem însă bine acest aspect: toţi suntem coborâtori din formările de specie, de cunoaştere şi de practică umană de tip transcedental – dar pe continentul nostru suntem singurul popor compact rămas în majoritate urmaşi ai transcedentalilor: numirea de hiperboreeni este cea mai cunoscută – dar nu în întregime corectă, iar de acest lucru ne vom lămuri cu toţii cândva. Populaţiile de acelaşi tip, dar nu la nivel de popor de sine stătător – aşa cum este poporul român, chiar dacă nu este azi întrutotul cunoscător al propriilor adevăruri încă – au mai rămas bascii, o parte din irlandezi, scoţienii în măsură suficient de mare şi o parte din populaţiile ukrainiene: vechi daci, răspândiţi prin toate părţile nordice. Restul populaţiilor sunt formate din grupuri migratoare venite din Asia Centrală şi nordul ei, purtătoare de corpuri ce nu s-au mai dezvoltat în pământurile de pe care au migrat, iar corporalitatea lor nu şi-a mai regăsit niciodată vibraţia hrănitoare, deosebit de importantă pentru spiritul purtător, pentru pacea sa interioară. Iar acolo unde nu este pace interioară – nu are de unde să apară şi să dăinuie şi pacea exterioară. Indienii din America de Nord (SUA şi Canada deopotrivă), precum şi grupurile rare de indigeni din America de Sud sunt în aceeaşi situaţie, doar populaţiile autohtone din America Centrală sunt încă dezvoltate, deşi îşi duc cu greu viaţa sub pumnul vechilor cuceritori. Populaţiile maori din Australia – la fel. Populaţiile din Africa şi Asia, precum şi Insulele Sudului au rămas pe propriile pământuri, la fel ca şi noi. Dar trăind şi ei cu greu sub talpa stăpânirilor de ieri şi de azi. 
Iată de unde românii îşi trag particularităţile spirituale pe care azi le considerăm frumoase: din această armonizare a corporalităţii umane cu vibraţia pământurilor, apelor şi cerului său. Bunăvoinţa, bunul simţ, curajul (oameni inimoşi, zicem noi), echilibrul (cuminţenia), curăţenia sufletească, hărnicia şi atenţia cu care îşi îmdeplinesc treburile – sunt doar câteva caracteristici ale noastre, ca popor. Noi, românii suntem oameni ce preţuiesc dragostea de familie, de neam, mila şi compasiunea, suntem oameni care păstrează tradiţiile, făcând o adevărată artă din trăirea curentă, cu demnitate şi respect, cu căldură sufletească ce împodobeşte o inteligenţă deosebită. Privim cu multă bunăvoinţă tradiţiile altor popoare, prin care ne îmbogăţim propria noastră zestre de cunoaştere. 
Şi, cu siguranţă, nu în ultimul rând suntem uniţi prin credinţa dreaptă şi deschiderea sufletească către întreg universul care ne înconjoară.